Test. Un, doi, trei. Încă știu să număr.
Nu mă doare capul și nici nu mă simt mai prost decât am fost dintotdeauna. Ăsta ar fi unul dintre zvonurile care circulă pe internet despre filmul Twilight. Că devii mai prost sau că îți face neuronii să moară de la supraîncărcarea cu ură, confuzie, comenzi nemaiîntâlnite până atunci de la creier la mușchii feței pentru a încerca să facă o grimasă atât de respingătoare încât devine o oglindire grotească a filmului, iar aceste două forțe care acum sunt egale să devină un paradox fizic ceea ce ar distruge instant tot Universul.
Cu toate că înainte de acest eveniment puteam să vorbesc cu oricine despre orice și dacă se aducea vorba de 'Saga', aveam mândria de a spune imediat și sigur pe mine că "N-am văzut eu căcatul ăla de film". Acum că l-am văzut, mă gândesc la câte posibilități noi mi s-au deschis pentru a purta discuții mai interesante atât cu fanii filmului, cât și cu cei care nu l-au văzut și sunt cei mai aprigi denigratori ai acestui 'jeg de film'. Nu există oameni care să-l fi văzut de la cap la coadă și au mai avut de ce să-l urască. Așa că mai adaug încă o categorie de persoane cu care aș putea avea o conversație despre film, cărora putem să le zicem 'mă doare-n puncte puncte'-iști.
Eu mă încadrez tot în această a treia categorie. Nici înainte nu pot să zic că-l uram, dar mă feream de el ca de o manea.
Sau ca de o balegă.
Și de acum încolo putem să privim filmul exact ca și cum ar fi vorba despre o balegă, pentru că pare a fi o comparație bună. În esență, balega nu face atât de rău, pe cât face bine.
Ce-i drept, le face bine plantelor ca îngrășământ sau viermilor care colcăie prin ea. Fanii Twilight pot fi comparați cu niște legume sau cu niște creaturi cu minimă activitate cerebrală, deci suntem bine până acum cu comparația principală.
Ce-i și mai drept, e că nu poți avea prea multă balegă și tot să zici că ești bine. Prea multă balegă, munți de balegă, ar fi un lucru dezastruos. De legume nu mai poate fi vorba, iar la viermi nici nu te vei mai gândi când te confrunți cu boli și infecții. Se înțelege unde vreau să ajung. Dacă nu înțelegi, ești fan Twilight cu siguranță.
Filmul în sine nu e cel mai prost din toate timpurile. S-a mai văzut povestea cu liceanca frigidă care se îndrăgostește de puștiul cel mai popular încă dinainte de Liceenii Rock'n'Roll. Oricum, dacă alegi să te uiți la film ca la un basm pentru cei mici, vei vedea că e mai puțin prost decât credeai că va fi. Actorii joacă prost, dar nu ajung chiar la nivelul unui Tommy Wiseau.
Ce să mai zic de rău, care să nu fi fost spus deja de o mie de ori până acum despre Twilight?
N-am ce. N-am de ce. Mă doare-n puncte puncte de filmul ăsta de acum încolo!
Se afișează postările cu eticheta gen. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gen. Afișați toate postările
15 martie 2015
26 iunie 2011
Exterminarea
Capitolul 1 Recrutul
La început, s-a crezut că era vorba de un atac terorist. După ce s-a întâmplat însă la evenimentul de comemorare al victimelor, unde se adunaseră toate rudele decedaților, nimeni nu mai știa ce să creadă.
Apăruse o confuzie în mințile oamenilor. Nimănui nu-i putea veni a crede că se poate ajunge la un asemenea nivel de răutate, încât să fie omorâte rudele rămase în viață ale tuturor oamenilor care de asemenea fuseseră omorâți într-un presupus atac terorist.
Nici un supraviețuitor. Totul fusese organizat perfect.
Lumea era încă netulburată, totuși.
Jim nu era unul de-al lor. Fusese recrutat cu puțin timp înainte de primul ritual. Organizația care dăduse de el părea să știe tot ce făcuse acesta de-a lungul întregii sale vieți. Era precaut din fire, dar acum toți senzorii îi erau setați pe atenție maximă. Se gândea că probabil ăsta era și motivul pentru care Organizația alesese să-l recruteze, în loc să îi facă ceva mai sinistru decât fusese el vreodată capabil să le facă victimelor sale.
Da, Jim este un criminal. Ajunsese la gloriosul prestigiu de a fi vânat de mai toate agențiile lumii, undeva în topul celor mai căutați criminali în serie din toate timpurile.
La început, s-a crezut că era vorba de un atac terorist. După ce s-a întâmplat însă la evenimentul de comemorare al victimelor, unde se adunaseră toate rudele decedaților, nimeni nu mai știa ce să creadă.
Apăruse o confuzie în mințile oamenilor. Nimănui nu-i putea veni a crede că se poate ajunge la un asemenea nivel de răutate, încât să fie omorâte rudele rămase în viață ale tuturor oamenilor care de asemenea fuseseră omorâți într-un presupus atac terorist.
Nici un supraviețuitor. Totul fusese organizat perfect.
Lumea era încă netulburată, totuși.
Jim nu era unul de-al lor. Fusese recrutat cu puțin timp înainte de primul ritual. Organizația care dăduse de el părea să știe tot ce făcuse acesta de-a lungul întregii sale vieți. Era precaut din fire, dar acum toți senzorii îi erau setați pe atenție maximă. Se gândea că probabil ăsta era și motivul pentru care Organizația alesese să-l recruteze, în loc să îi facă ceva mai sinistru decât fusese el vreodată capabil să le facă victimelor sale.
Da, Jim este un criminal. Ajunsese la gloriosul prestigiu de a fi vânat de mai toate agențiile lumii, undeva în topul celor mai căutați criminali în serie din toate timpurile.
12 martie 2010
9 martie 2010
28 februarie 2010
Un simplu avantaj
Tocmai coborâsem din RATB, aproape de casă. Mintea era atât confuză, cât şi se zbătea să se concentreze pe drumul spre frizerie. Nu m-am gândit prea mult la asta, dar aproape mereu îmi place ca lucrurile să fie simple şi cât mai relaxante. Aşa că şi la frizerie încerc să fac totul cât mai simplu.
- Cum vrei să te fac?
- Eu vreau simplu, cu 2 prin tot capul.
- Cu maşina, peste tot, numărul 2?
- Da, sigur.
În timp ce frizeriţa îmi eliberează scalpul de claiele de păr mă gândesc cât de ciudat de plăcut este contactul uman. Aproape în orice poziţie pe care o adopta frizeriţa ca să mă tundă cât mai bine, avea mâna care trebuia să fie liberă complet... lăsată pe capul meu, ca şi cum ar fi fost o îmbrăţişare. Ar fi simplu şi frumos.
- Ce simplu e la tine când te tund. Am terminat repede şi uşor.
- Ştiu, de aceea îmi place să mă tund aşa.
În clipa aceea totul era foarte simplu pentru mine. M-am tuns simplu şi mi-am făcut şi mie, şi frizeriţei un favor.
De aceea am plătit fix şi nici un pic de şpagă nu mi-a sărit din buzunar, pentru că datoria mea fusese plătită prin simplitatea comenzii. La ieşire am fost salutat de frizeriţă cu un "Bună seara!" politicos şi sincer.
- Cum vrei să te fac?
- Eu vreau simplu, cu 2 prin tot capul.
- Cu maşina, peste tot, numărul 2?
- Da, sigur.
În timp ce frizeriţa îmi eliberează scalpul de claiele de păr mă gândesc cât de ciudat de plăcut este contactul uman. Aproape în orice poziţie pe care o adopta frizeriţa ca să mă tundă cât mai bine, avea mâna care trebuia să fie liberă complet... lăsată pe capul meu, ca şi cum ar fi fost o îmbrăţişare. Ar fi simplu şi frumos.
- Ce simplu e la tine când te tund. Am terminat repede şi uşor.
- Ştiu, de aceea îmi place să mă tund aşa.
În clipa aceea totul era foarte simplu pentru mine. M-am tuns simplu şi mi-am făcut şi mie, şi frizeriţei un favor.
De aceea am plătit fix şi nici un pic de şpagă nu mi-a sărit din buzunar, pentru că datoria mea fusese plătită prin simplitatea comenzii. La ieşire am fost salutat de frizeriţă cu un "Bună seara!" politicos şi sincer.
11 februarie 2010
Rece-fierbinte
Ca de obicei, mă aranjez în oglindă în timp ce liftul cade automat spre parter. Arăt civilizat, dar adevărul e departe. Nu e frig. Maşina mă aşteaptă calmă. Nu o să-i dau pinteni, mergem la plimbare. Drumul pare greu, dar drumeţia aşa trebuie să fie, ca să simţi că ai făcut mişcare.
Nu ştiu unde sunt, ba ştiu. Pare cunoscut.
"Ce caut eu pe-aici?"
-Şi apoi îşi dădu seama că era în spate la piaţa Delfinului, m-am gândit.
Îmi aduc aminte repede, pe măsură ce îmi dau şi seama pe ce drum sunt. Eram la o drumeţie: Lacul Fundeni, partea cu Voluntari. Trebuie să iau nişte "clienţi" de la nişte "cunoscuţi" şi să-i duc acasă.
Sunt una cu maşina. Hai mă că Avatar mi-a plăcut, cine n-ar vrea să treacă de partea na'vi şi să trăiască în Paradis?
Toate simţurile mele sunt şi amorţite şi acute. Văd totul aproape în reluare, ca şi cum aş putea să evit gloanţe ca în Matrix. Simt toate denivelările, pe unde calcă roţile, că strâng cu putere plăcuţele de frână. Aud motorul ca şi cum îl am în piept. Procesez totul în creier aşa de repede încât reuşesc să-mi povestesc singur ceea ce se simt, ce se întâmplă. Şi totuşi simt că sunt undeva în centru şi mă uit la tot ce mi se-ntâmplă.
-Şi apoi se minună de Luna de pe Cer, m-am gândit.
Era o Lună perfectă, pe un fundal perfect. Drumul înapoi s-a simţit ca şi cum am plutit. Pentru că strada aia era lipsită de zăpezi şi denivelări. Senzaţiile astea le ai numai când te întorci acasă de la Mare sau de la Munte pe autostradă şi zbori cu peste 100km la oră. Alergam pe strada asta cu maşina şi simţeam că sunt liber. Şi Luna îmi era călăuza. Alergam cu 30km la oră.
Rece-fierbinte: când atingi ceva extrem de rece încât crezi că e fierbinte. Simţul termic este dat peste cap.
Totul devine clar când îmi revin din reverie. Mi-am dat seama de ceea ce s-a întâmplat.
Am simţit rece-fierbinte la întregul corp, în toate felurile. Sufletul meu era în centru.
Nu ştiu unde sunt, ba ştiu. Pare cunoscut.
"Ce caut eu pe-aici?"
-Şi apoi îşi dădu seama că era în spate la piaţa Delfinului, m-am gândit.
Îmi aduc aminte repede, pe măsură ce îmi dau şi seama pe ce drum sunt. Eram la o drumeţie: Lacul Fundeni, partea cu Voluntari. Trebuie să iau nişte "clienţi" de la nişte "cunoscuţi" şi să-i duc acasă.
Sunt una cu maşina. Hai mă că Avatar mi-a plăcut, cine n-ar vrea să treacă de partea na'vi şi să trăiască în Paradis?
Toate simţurile mele sunt şi amorţite şi acute. Văd totul aproape în reluare, ca şi cum aş putea să evit gloanţe ca în Matrix. Simt toate denivelările, pe unde calcă roţile, că strâng cu putere plăcuţele de frână. Aud motorul ca şi cum îl am în piept. Procesez totul în creier aşa de repede încât reuşesc să-mi povestesc singur ceea ce se simt, ce se întâmplă. Şi totuşi simt că sunt undeva în centru şi mă uit la tot ce mi se-ntâmplă.
-Şi apoi se minună de Luna de pe Cer, m-am gândit.
Era o Lună perfectă, pe un fundal perfect. Drumul înapoi s-a simţit ca şi cum am plutit. Pentru că strada aia era lipsită de zăpezi şi denivelări. Senzaţiile astea le ai numai când te întorci acasă de la Mare sau de la Munte pe autostradă şi zbori cu peste 100km la oră. Alergam pe strada asta cu maşina şi simţeam că sunt liber. Şi Luna îmi era călăuza. Alergam cu 30km la oră.
Rece-fierbinte: când atingi ceva extrem de rece încât crezi că e fierbinte. Simţul termic este dat peste cap.
Totul devine clar când îmi revin din reverie. Mi-am dat seama de ceea ce s-a întâmplat.
Am simţit rece-fierbinte la întregul corp, în toate felurile. Sufletul meu era în centru.
Bulă şi Bulă
Erau odată ca băieţii, Bulă şi Bulă.
Bulă zice:
-Să fie bere.
Şi se făcu.
Bulă zice şi el:
-Să fie băieţi.
La care, ăsta dinainte ţipă imediat după Bulă:
-Vedem la endoscop!
Şi se făcu.
Aşa se fac copiii de sex masculin.
Bulă zice:
-Să fie bere.
Şi se făcu.
Bulă zice şi el:
-Să fie băieţi.
La care, ăsta dinainte ţipă imediat după Bulă:
-Vedem la endoscop!
Şi se făcu.
Aşa se fac copiii de sex masculin.
4 februarie 2010
Obicei
Întrebarea lăuntrică a unui moldovean cu obiceiuri englezeşti despre invitatul său care întârzie la o petrecere cu ceai:
- O bi cei?
- O bi cei?
29 ianuarie 2010
Toţi pentru unul şi 1 pentru toţi
Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu un plan bun, stabilit încă de seara trecută? Deschid ochii şi văd că nici nu era încă vremea să mă trezesc, dar nu mă deranjează. Am un plan.
Unul dintre dezavantajele unui ecran CRT (care vine de la: eCran-Rablă-anTic) este că nu mai vezi nimic dacă bate soarele în el. Nu-i problemă, că mă mişc după cum se mişcă şi soarele pe cer, ca să am umbra de la rama geamului fix pe locul unde scriu. Trebuie să scriu un articol-cheie pentru proiectul la Tehnici de Investigaţie Jurnalistică.
Doi oameni se bazează pe mine să ajung la timp, cu articolele lor şi al meu scoase la imprimantă şi deja am întârziat. Nici nu mă gândesc să o iau pe drumuri necunoscute, ca să scurtez cumva drumul. Am timp să ajung la fix, cu condiţia să găsesc un loc de parcare rapid. La Universitate.
Trei staţii am de mers înapoi de la locul unde am parcat, pe strada Pârvan, lângă Facultatea de Drept şi tocmai trece în faţa mea un troleu. Alergatul a fost întotdeauna unul din punctele mele forte şi mereu când fug după ceva îmi aduc aminte de Matrix, ca şi cum aş putea şi eu să fiu Alesul pentru că alerg la fel de repede ca Neo. Am scurtat diferenţa la două staţii ca urmare a acestui moment Matrix. În timp ce aşteptam să se deschidă uşile, un creţ şi gagica lui îmi explicau ceva, dar eu nu îi auzeam deloc, pentru că îmi pocneau urechile de frig şi atâta alergat.
Patru oameni coboară împreună la McDonalds, aproape de Universitate: eu şi controlorii. Ora examenului era depăşită deja cu 20 de minute. Normal că nu mă legitimez şi nici nu dădeam dacă aveam 50 de lei. Cel care vorbea cu mine era cam de vârsta mea şi i-am spus Furnicarul. Avea nişte probleme la buze, iar inside-joke-ul meu şi al prietenilor mei este că asta înseamnă că ai furnici la buze. Uneori coapte. Celălalt era simplu de catalogat: Bodegarul Înţelegător. Acesta a fost cel care mi-a redat libertatea. Ultimul controlor nici nu l-am văzut la faţă, deci era Muistul.
Cinci ar fi fost prea mult pentru un proiect. La început eram doar trei tipi şi n-am mai făcut nimic. Apoi două tipe au vrut să intre în grupul nostru şi a rămas că nici una nu ştia ce să facă. Acum eram iar trei, numai că unul dintre noi a fost lăsat deoparte şi am colaborat cu una din tipele menţionate înainte la alt subiect. Problema era că nu puteam să-l lăsăm chiar deoparte şi am vorbit să facem o mică modificare la conţinutul proiectului, în aşa fel încât să mai încapă o persoană. Nu s-a putut. Se pare că e normal să nu faci mai nimic şi apoi să dai ordine cu privinţă la conţinutul făcăturii. Până la urmă, făcătura a fost dată în vileag pentru ceea ce era.
Şase colegi înfriguraţi se întâlnesc la Red Lion, lângă Spring Time. Noi vorbim de proiect şi făcătură, iar fetele nu vorbesc mai deloc. Unele momente sunt atent, altele mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat înainte. Mă gândeam că sunt în siguranţă, că s-a terminat pe azi. Vine băutura, se duce pe gât, trecem la notă şi ajungem pe drumurile noastre cam repede. De data asta merg doar o staţie cu troleul înapoi, pentru a nu repeta întâlnirea cu Muistul şi prietenii lui.
Şapte ar fi numărul maxim de mişcări pe care le-am făcut pentru a parca încă de când mi-am luat carnetul. Acum e iarnă. Maşina n-are cauciucuri de zăpadă. Zăpada are cel puţin 30 de centimetri şi, inevitabil, rămân blocat. O maşină cu număr de Ilfov în faţă vrea să treacă şi încă una tot cu număr de Ilfov vine din spate. Eram atât de aproape şi totuşi nu scăpasem încă. Dă-i înainte şi stânga, apoi repede înapoi şi dreapta. Dă-i îinapoi şi stânga, apoi repede înainte şi dreapta. Dă-i voie altuia să conducă maşina şi vezi că la el merge din a doua încercare.
Sunt acasă. E cald şi bine. Apoi îmi pică fisa. Proiectul nostru are la bază un articol de la Caţavencu. Nici măcar nu e greu să-l găseşti. Doar scrii "avocat retrocedare lazăr" pe Google şi l-ai găsit. Asta ştiam dinainte. Fisa mi-a picat când mi-am dat seama că ne-am chinuit toţi pentru unul şi nota va fi 1 pentru toţi.
Unul dintre dezavantajele unui ecran CRT (care vine de la: eCran-Rablă-anTic) este că nu mai vezi nimic dacă bate soarele în el. Nu-i problemă, că mă mişc după cum se mişcă şi soarele pe cer, ca să am umbra de la rama geamului fix pe locul unde scriu. Trebuie să scriu un articol-cheie pentru proiectul la Tehnici de Investigaţie Jurnalistică.
Doi oameni se bazează pe mine să ajung la timp, cu articolele lor şi al meu scoase la imprimantă şi deja am întârziat. Nici nu mă gândesc să o iau pe drumuri necunoscute, ca să scurtez cumva drumul. Am timp să ajung la fix, cu condiţia să găsesc un loc de parcare rapid. La Universitate.
Trei staţii am de mers înapoi de la locul unde am parcat, pe strada Pârvan, lângă Facultatea de Drept şi tocmai trece în faţa mea un troleu. Alergatul a fost întotdeauna unul din punctele mele forte şi mereu când fug după ceva îmi aduc aminte de Matrix, ca şi cum aş putea şi eu să fiu Alesul pentru că alerg la fel de repede ca Neo. Am scurtat diferenţa la două staţii ca urmare a acestui moment Matrix. În timp ce aşteptam să se deschidă uşile, un creţ şi gagica lui îmi explicau ceva, dar eu nu îi auzeam deloc, pentru că îmi pocneau urechile de frig şi atâta alergat.
Patru oameni coboară împreună la McDonalds, aproape de Universitate: eu şi controlorii. Ora examenului era depăşită deja cu 20 de minute. Normal că nu mă legitimez şi nici nu dădeam dacă aveam 50 de lei. Cel care vorbea cu mine era cam de vârsta mea şi i-am spus Furnicarul. Avea nişte probleme la buze, iar inside-joke-ul meu şi al prietenilor mei este că asta înseamnă că ai furnici la buze. Uneori coapte. Celălalt era simplu de catalogat: Bodegarul Înţelegător. Acesta a fost cel care mi-a redat libertatea. Ultimul controlor nici nu l-am văzut la faţă, deci era Muistul.
Cinci ar fi fost prea mult pentru un proiect. La început eram doar trei tipi şi n-am mai făcut nimic. Apoi două tipe au vrut să intre în grupul nostru şi a rămas că nici una nu ştia ce să facă. Acum eram iar trei, numai că unul dintre noi a fost lăsat deoparte şi am colaborat cu una din tipele menţionate înainte la alt subiect. Problema era că nu puteam să-l lăsăm chiar deoparte şi am vorbit să facem o mică modificare la conţinutul proiectului, în aşa fel încât să mai încapă o persoană. Nu s-a putut. Se pare că e normal să nu faci mai nimic şi apoi să dai ordine cu privinţă la conţinutul făcăturii. Până la urmă, făcătura a fost dată în vileag pentru ceea ce era.
Şase colegi înfriguraţi se întâlnesc la Red Lion, lângă Spring Time. Noi vorbim de proiect şi făcătură, iar fetele nu vorbesc mai deloc. Unele momente sunt atent, altele mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat înainte. Mă gândeam că sunt în siguranţă, că s-a terminat pe azi. Vine băutura, se duce pe gât, trecem la notă şi ajungem pe drumurile noastre cam repede. De data asta merg doar o staţie cu troleul înapoi, pentru a nu repeta întâlnirea cu Muistul şi prietenii lui.
Şapte ar fi numărul maxim de mişcări pe care le-am făcut pentru a parca încă de când mi-am luat carnetul. Acum e iarnă. Maşina n-are cauciucuri de zăpadă. Zăpada are cel puţin 30 de centimetri şi, inevitabil, rămân blocat. O maşină cu număr de Ilfov în faţă vrea să treacă şi încă una tot cu număr de Ilfov vine din spate. Eram atât de aproape şi totuşi nu scăpasem încă. Dă-i înainte şi stânga, apoi repede înapoi şi dreapta. Dă-i îinapoi şi stânga, apoi repede înainte şi dreapta. Dă-i voie altuia să conducă maşina şi vezi că la el merge din a doua încercare.
Sunt acasă. E cald şi bine. Apoi îmi pică fisa. Proiectul nostru are la bază un articol de la Caţavencu. Nici măcar nu e greu să-l găseşti. Doar scrii "avocat retrocedare lazăr" pe Google şi l-ai găsit. Asta ştiam dinainte. Fisa mi-a picat când mi-am dat seama că ne-am chinuit toţi pentru unul şi nota va fi 1 pentru toţi.
26 ianuarie 2010
Rece-fierbinte
flodo: ti-am zis de faza cu rece-fierbinte?
Melk: nu
flodo: cand fumez, am observat ca intru intr-o stare in care toti nervii si simturile mele sunt extrem de sensibili si d-aia am moleseala
flodo: si explicatia pentru moleseala e ca : simt ca sunt obosit, dar vad si simt totul mult mai clar si apoi simt ca si cum vad si simt normal
flodo: am bagat iar mixul
Melk: n-am inteles ma
Melk: imi explici verbal
flodo: stai ca iti dau exemple
flodo: deci stii cand bagi mana in apa super rece si simti parca te arde?
flodo: si asta e senzatia rece-fierbinte
Melk: da
flodo: adica simturile tale, in cazul asta, alea termice sunt super activate de la apa aia rece
Melk: dar alte simturi parca iti transmit ca ard
Melk: e si rece si fierbinte in acelasi timp
flodo: si imagineaza-ti sa simti asa la tot corpul si cu toate simturile!
flodo: de ex. vezi repede de tot / fierbinte, dar de fapt lucrurile se vad la viteza normala / rece
Melk: da pai am invatat la psihologie
Melk: ca pt f rece ai unele tipuri de receptori
Melk: pt cald ai alte tipuri
Melk: in ochi pt lumina zilei ai cornulete
Melk: pt intuneric ai bastonase
flodo: da, exact
Melk: si yo de obicei ma simt trist si fericit in acelasi timp
flodo: direct a ajuns si la nivel psihologic
Melk: nu
flodo: cand fumez, am observat ca intru intr-o stare in care toti nervii si simturile mele sunt extrem de sensibili si d-aia am moleseala
flodo: si explicatia pentru moleseala e ca : simt ca sunt obosit, dar vad si simt totul mult mai clar si apoi simt ca si cum vad si simt normal
flodo: am bagat iar mixul
Melk: n-am inteles ma
Melk: imi explici verbal
flodo: stai ca iti dau exemple
flodo: deci stii cand bagi mana in apa super rece si simti parca te arde?
flodo: si asta e senzatia rece-fierbinte
Melk: da
flodo: adica simturile tale, in cazul asta, alea termice sunt super activate de la apa aia rece
Melk: dar alte simturi parca iti transmit ca ard
Melk: e si rece si fierbinte in acelasi timp
flodo: si imagineaza-ti sa simti asa la tot corpul si cu toate simturile!
flodo: de ex. vezi repede de tot / fierbinte, dar de fapt lucrurile se vad la viteza normala / rece
Melk: da pai am invatat la psihologie
Melk: ca pt f rece ai unele tipuri de receptori
Melk: pt cald ai alte tipuri
Melk: in ochi pt lumina zilei ai cornulete
Melk: pt intuneric ai bastonase
flodo: da, exact
Melk: si yo de obicei ma simt trist si fericit in acelasi timp
flodo: direct a ajuns si la nivel psihologic
23 ianuarie 2010
Nimic interesant
Aşa, deci m-am înscris şi eu în concursul pe care l-am descoperit după blogul lui Clo şi am aflat mai multe despre cum trebuie să procedez. Concursul despre care vorbesc este: Concurs de proză arhiscurtă, de pe site-ul domnului Mircea Popescu. Acesta e textul:
Nu ştiu niciodată cum să răspund la întrebarea "Ce faci?". Mai ales dacă mă cunoaşte.
- Ce faci?
- Încerc să aflu cât mai multe, dar nu mă străduiesc. Mă gândesc la tot felul de lucruri. De exemplu, cum "gen" ar putea evolua în "cum ar fi gen ştii tu". Îmi imaginez cum aş fi dacă aş fi cu tine, peste mine. Totul peste mine, pentru tine. Nu muncesc, nu învăţ pentru că mi-e scârbă de tocit, nu prea ies din casă. Îmi muşc buzele pentru că mi s-au uscat. Gândesc mult, memorez puţin.
- Nimic interesant.
Nu ştiu niciodată cum să răspund la întrebarea "Ce faci?". Mai ales dacă mă cunoaşte.
- Ce faci?
- Încerc să aflu cât mai multe, dar nu mă străduiesc. Mă gândesc la tot felul de lucruri. De exemplu, cum "gen" ar putea evolua în "cum ar fi gen ştii tu". Îmi imaginez cum aş fi dacă aş fi cu tine, peste mine. Totul peste mine, pentru tine. Nu muncesc, nu învăţ pentru că mi-e scârbă de tocit, nu prea ies din casă. Îmi muşc buzele pentru că mi s-au uscat. Gândesc mult, memorez puţin.
- Nimic interesant.
22 ianuarie 2010
După examen
Cel mai ciudat este să vii la examen ştiind că n-ai învăţat şi urmează să copiezi. Sau să încerci măcar.
Drumul spre Universitate a fost căptuşit cu multe gânduri de toate felurile. Frigul trebuia uitat cumva.
"De ce să fie artă, când poţi să te distrezi?" Mă gândeam la un articol anti-Alex, ţiganegrul muzicii româneşti.
"Omul se distrează, ce-ai cu treaba lui?"
Intrăm în sală şi ne găsim locuri decente. De copiat. Caietul va rămâne ascuns în bancă şi va fi consultat în caz că va fi nevoie şi noroc. Nu ştie nimeni la ce să se aştepte, iar când începe examenul se aude un murmurit de amuzament-îngrijorare. E vorba de aproximativ 6 pagini de text care ar trebui să iasă din capetele noastre. O glumă proastă.
După o seară albă, la care am fost prezent, dar nu am mai fost prezent, începeam să prezint efecte secundare în timp ce scriam prostii pe foaia de examen. Profa părea că se uita direct la mine. Asistenta ei, la fel. Nu puteam să mă ascund şi parcă nu puteam nici să gândesc.
Sunt înconjurat de propriile mele îngrijorări.
Punctul final este îngroşat. Trebuie să se ştie că aici s-a oprit totul, nu mai e nimic pe partea cealaltă a foii sau pe altă foaie. Sunt surprins, chiar. Am reuşit să scot aproape 2 pagini din nimic. Caietul şi-a făcut treaba. Paşii mei spre catedră sunt relaxaţi-îngrijoraţi-lenţi. Aproape am scăpat.
Noul ocupant al locului de lângă al meu m-a pus în şah, cu şanse de mat enorme. Profa era cu mine în bancă. Deşi terminasem, trebuia să-mi strâng lucrurile din bancă pentru plecare. Pixurile şi nişte coli albe pe bancă, caietul în bancă.
Atunci mi-am văzut caietul ultima oară.
Drumul spre Universitate a fost căptuşit cu multe gânduri de toate felurile. Frigul trebuia uitat cumva.
"De ce să fie artă, când poţi să te distrezi?" Mă gândeam la un articol anti-Alex, ţiganegrul muzicii româneşti.
"Omul se distrează, ce-ai cu treaba lui?"
Intrăm în sală şi ne găsim locuri decente. De copiat. Caietul va rămâne ascuns în bancă şi va fi consultat în caz că va fi nevoie şi noroc. Nu ştie nimeni la ce să se aştepte, iar când începe examenul se aude un murmurit de amuzament-îngrijorare. E vorba de aproximativ 6 pagini de text care ar trebui să iasă din capetele noastre. O glumă proastă.
După o seară albă, la care am fost prezent, dar nu am mai fost prezent, începeam să prezint efecte secundare în timp ce scriam prostii pe foaia de examen. Profa părea că se uita direct la mine. Asistenta ei, la fel. Nu puteam să mă ascund şi parcă nu puteam nici să gândesc.
Sunt înconjurat de propriile mele îngrijorări.
Punctul final este îngroşat. Trebuie să se ştie că aici s-a oprit totul, nu mai e nimic pe partea cealaltă a foii sau pe altă foaie. Sunt surprins, chiar. Am reuşit să scot aproape 2 pagini din nimic. Caietul şi-a făcut treaba. Paşii mei spre catedră sunt relaxaţi-îngrijoraţi-lenţi. Aproape am scăpat.
Noul ocupant al locului de lângă al meu m-a pus în şah, cu şanse de mat enorme. Profa era cu mine în bancă. Deşi terminasem, trebuia să-mi strâng lucrurile din bancă pentru plecare. Pixurile şi nişte coli albe pe bancă, caietul în bancă.
Atunci mi-am văzut caietul ultima oară.
21 ianuarie 2010
14 ianuarie 2010
Leapsa
Ca să nu rămân în afara mainstream-ului, am răspuns şi eu la această "provocare". Se numeşte Leapşă, pentru că trebuie să o iei şi să o dai şi altora. Luaţi.
1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Orice prind, dar niciodată nu îndoi paginile. Am ca semn la cartea pe care o citesc acum un suport de pahar făcut din paie.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Ultima oară am primit nişte cărţi acum aproape un an, de ziua mea. Printre ele, cele mai cunoscute titluri sunt Shogun şi Fight Club. Nici acum n-am citit Shogun.
3. Citiţi în baie?
Nu am apucat să citesc ceva în baie de mult. În trecut, când obişnuiam să fac colecţie, mai luam o revistă cu mine şi stăteam până o răsfoiam pe toată. Apoi mă ştergeam.
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?
Am avut tentative, dar mereu îmi vin idei noi şi cred că mai durează până mă apuc serios de ceva. Aş scrie despre coşmarurile mele.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Avem aşa ceva? Nu sunt eu mare bibliotecar, dar mereu găsesc în “colecţiile de carte” numai ce e nou şi mainstream. Sau ce e vechi şi plictisitor. Şi asta înseamnă că trebuie să mă „dau” după moda din afară, deci mai bine nu.
6. Care este cartea preferată?
Până acum, cred că rămâne “Gestapo” a lui Sven Hassel. Am citit tot felul de cărţi, cu pretenţii mai mari decât asta, dar povestea unor soldaţi trădători şi criminali care se întorc împotriva sistemului şi sunt recrutaţi pentru misiuni mereu cu şanse minime de reuşită mi-a rămas pur şi simplu tatuată pe creier. Şi mai interesant e că autorul scrie din propriile amintiri, aproximativ.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
N-am recitit nimic deocamdată, dar cred că aş încerca mai întâi “La ţigănci”. Dacă se pune faptul că am văzut filme inspirate din cărţi şi apoi am citit şi cărţile, înseamnă că am recitit deja destule titluri.
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Nu cred că aş vrea să cunosc nici un autor. Cărţile sunt interesante pentru că nu au mâini, ochi, picioare, urechi, nas, gură, pomeţi, pantaloni, cămăşi, sandale, păr şi chiloţi.
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
În general, nu vorbesc despre ce citesc, pentru că nu-mi place să le povestesc altora ceva ce trebuie să descopere singuri.
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
La început, mă luam după titluri şi nume de autori cunoscuţi. Acum sunt mai informat şi caut, şi caut, şi caut... şi caut. Cred că fac la fel ca şi la început, până la urmă.
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Aş putea spune “Fight Club”, pentru că se potriveşte de minune cu ceea ce se întâmplă acum, când nimeni nu face nimic pentru o schimbare. Care este necesară.
12. Care este locul preferat pentru lectură?
Oriunde, dar să fiu singur. Dacă aş fi emo sau buddhist aş puncta că asta înseamnă chiar oriunde, dar nu e cazul.
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Se completează, dar trebuie să le combin eu ca să iasă bine.
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Nu. Se găsesc ilegal pe internet orice cărţi vrei, dar mi se pare o mare prostie să dau scroll la mouse în loc să întorc o pagină.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Mi se pare o afacere bună să împrumuţi cărţi, pentru că devin ale tale, practic, atunci când le citeşti. Nu e ca un împrumut de bani sau de orice alt obiect, să ai presiunea timpului, mai ales dacă te împrumuţi de la prieteni.
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
O viaţă nouă şi diferită. De care am nevoie.
1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Orice prind, dar niciodată nu îndoi paginile. Am ca semn la cartea pe care o citesc acum un suport de pahar făcut din paie.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Ultima oară am primit nişte cărţi acum aproape un an, de ziua mea. Printre ele, cele mai cunoscute titluri sunt Shogun şi Fight Club. Nici acum n-am citit Shogun.
3. Citiţi în baie?
Nu am apucat să citesc ceva în baie de mult. În trecut, când obişnuiam să fac colecţie, mai luam o revistă cu mine şi stăteam până o răsfoiam pe toată. Apoi mă ştergeam.
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?
Am avut tentative, dar mereu îmi vin idei noi şi cred că mai durează până mă apuc serios de ceva. Aş scrie despre coşmarurile mele.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Avem aşa ceva? Nu sunt eu mare bibliotecar, dar mereu găsesc în “colecţiile de carte” numai ce e nou şi mainstream. Sau ce e vechi şi plictisitor. Şi asta înseamnă că trebuie să mă „dau” după moda din afară, deci mai bine nu.
6. Care este cartea preferată?
Până acum, cred că rămâne “Gestapo” a lui Sven Hassel. Am citit tot felul de cărţi, cu pretenţii mai mari decât asta, dar povestea unor soldaţi trădători şi criminali care se întorc împotriva sistemului şi sunt recrutaţi pentru misiuni mereu cu şanse minime de reuşită mi-a rămas pur şi simplu tatuată pe creier. Şi mai interesant e că autorul scrie din propriile amintiri, aproximativ.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
N-am recitit nimic deocamdată, dar cred că aş încerca mai întâi “La ţigănci”. Dacă se pune faptul că am văzut filme inspirate din cărţi şi apoi am citit şi cărţile, înseamnă că am recitit deja destule titluri.
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Nu cred că aş vrea să cunosc nici un autor. Cărţile sunt interesante pentru că nu au mâini, ochi, picioare, urechi, nas, gură, pomeţi, pantaloni, cămăşi, sandale, păr şi chiloţi.
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
În general, nu vorbesc despre ce citesc, pentru că nu-mi place să le povestesc altora ceva ce trebuie să descopere singuri.
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
La început, mă luam după titluri şi nume de autori cunoscuţi. Acum sunt mai informat şi caut, şi caut, şi caut... şi caut. Cred că fac la fel ca şi la început, până la urmă.
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Aş putea spune “Fight Club”, pentru că se potriveşte de minune cu ceea ce se întâmplă acum, când nimeni nu face nimic pentru o schimbare. Care este necesară.
12. Care este locul preferat pentru lectură?
Oriunde, dar să fiu singur. Dacă aş fi emo sau buddhist aş puncta că asta înseamnă chiar oriunde, dar nu e cazul.
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Se completează, dar trebuie să le combin eu ca să iasă bine.
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Nu. Se găsesc ilegal pe internet orice cărţi vrei, dar mi se pare o mare prostie să dau scroll la mouse în loc să întorc o pagină.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Mi se pare o afacere bună să împrumuţi cărţi, pentru că devin ale tale, practic, atunci când le citeşti. Nu e ca un împrumut de bani sau de orice alt obiect, să ai presiunea timpului, mai ales dacă te împrumuţi de la prieteni.
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
O viaţă nouă şi diferită. De care am nevoie.
Reverence for life
In my great tiredness and discouragement, the phrase "Reverence for
Life" struck me like a flash. As far as I knew, it was a phrase I had
never heard nor ever read. I realized at once that it carried within
itself the solution to the problem that had been torturing me. Now I
knew that a system of values which concerns itself only with our
relationship to other people is incomplete and therefore lacking in
power for good. Only by means of reverence for life can we establish a
spiritual and humane relationship with both people and all living
creatures within our reach. Only in this fashion can we avoid harming
others, and, within the limits of our capacity, go to their aid
whenever they need us.
--Albert Schweitzer
Syn nakamura Video three (taisouegaoremix) by taisouegao
Life" struck me like a flash. As far as I knew, it was a phrase I had
never heard nor ever read. I realized at once that it carried within
itself the solution to the problem that had been torturing me. Now I
knew that a system of values which concerns itself only with our
relationship to other people is incomplete and therefore lacking in
power for good. Only by means of reverence for life can we establish a
spiritual and humane relationship with both people and all living
creatures within our reach. Only in this fashion can we avoid harming
others, and, within the limits of our capacity, go to their aid
whenever they need us.
--Albert Schweitzer
Syn nakamura Video three (taisouegaoremix) by taisouegao
11 ianuarie 2010
Emo, blog, magic...
Times a'changin'!
Mai întâi ne-a dezgustat moda Emo. Abia scăpasem cât de cât de moda Houser, când toată lumea, chiar şi cocalarii, începuseră să se îmbrace şi să asculte stilul de muzică house-minimal-techno-whatever. Vine moda Emo şi mai întâi ne-a deranjat doar pe noi, tinerii, pentru că ni se părea penibil, apoi pe părinţi şi pe restul bătrânilor când au început slabii ăia de minte să se sinucidă. Asta era prin 2008, dar a mai ţinut puţin până în 2009.
2009 - anul care marchează începutul noii mode: Blog. Mii de bloguri s-au lansat în decursul acestui an şi încă se menţine moda şi anul ăsta. Şi ce e un pic ciudat e că vârstele noilor bloggeri variază enorm. De la copii care nu au încă buletin, până la adulţi care au avut buletin mult mai mult timp decât nu au avut, bloggerii s-au înmulţit ca iepurii.
Times a'changin'!
Aproape concomitent cu noua modă de a avea blog, şi-a făcut apariţia moda spice-shop-urilor. Tot felul de halucinogene, înălţătoare şi liniştitoare şi-au găsit loc în plămânii şi nasurile tineretului român, dintr-odată. Cel mai grav, însă, a lovit Magic. Nu numai că în multe alte ţări acest Magic este interzis prin lege, unde Marijuana în schimb este tolerată în cantităţi minore, dar sunt unele zvonuri cum că marii heroinari de dinainte s-au lăsat de injecţii şi sunt acum morţi după Magic. Numai că nu sunt morţi acum. Sunt roboţi.
De ce trebuie să copieze românii tot ce e la modă, în loc să aibă măcar un pic de personalitate şi consistenţă.
Muie românilor, cu mentalitatea voastră de turmă!
Ia ascultaţi şi voi ceva care, la unii, va fi mereu ascultat şi niciodată uitat. Pentru că la acei unii... nu era doar o modă! DDP for life!
2pac - Changes
Mai întâi ne-a dezgustat moda Emo. Abia scăpasem cât de cât de moda Houser, când toată lumea, chiar şi cocalarii, începuseră să se îmbrace şi să asculte stilul de muzică house-minimal-techno-whatever. Vine moda Emo şi mai întâi ne-a deranjat doar pe noi, tinerii, pentru că ni se părea penibil, apoi pe părinţi şi pe restul bătrânilor când au început slabii ăia de minte să se sinucidă. Asta era prin 2008, dar a mai ţinut puţin până în 2009.
2009 - anul care marchează începutul noii mode: Blog. Mii de bloguri s-au lansat în decursul acestui an şi încă se menţine moda şi anul ăsta. Şi ce e un pic ciudat e că vârstele noilor bloggeri variază enorm. De la copii care nu au încă buletin, până la adulţi care au avut buletin mult mai mult timp decât nu au avut, bloggerii s-au înmulţit ca iepurii.
Times a'changin'!
Aproape concomitent cu noua modă de a avea blog, şi-a făcut apariţia moda spice-shop-urilor. Tot felul de halucinogene, înălţătoare şi liniştitoare şi-au găsit loc în plămânii şi nasurile tineretului român, dintr-odată. Cel mai grav, însă, a lovit Magic. Nu numai că în multe alte ţări acest Magic este interzis prin lege, unde Marijuana în schimb este tolerată în cantităţi minore, dar sunt unele zvonuri cum că marii heroinari de dinainte s-au lăsat de injecţii şi sunt acum morţi după Magic. Numai că nu sunt morţi acum. Sunt roboţi.
De ce trebuie să copieze românii tot ce e la modă, în loc să aibă măcar un pic de personalitate şi consistenţă.
Muie românilor, cu mentalitatea voastră de turmă!
Ia ascultaţi şi voi ceva care, la unii, va fi mereu ascultat şi niciodată uitat. Pentru că la acei unii... nu era doar o modă! DDP for life!
2pac - Changes
9 decembrie 2009
Tovarășe!
Toată lumea știe că oamenii se schimbă atunci când intră într-o relație.
E aproape normal, dacă te iei după normele comunității în care trăim.
Adevărul e că tovarășii sunt singurele persoane cu care poți să discuți despre orice și să îți accepte părerea.
Orice ar fi, mesajul tău este auzit, dacă persoanele cu care te simți tovarăș, în mod natural, îți răspund la păreri și te înțelegi cu ele.
Respect.
E aproape normal, dacă te iei după normele comunității în care trăim.
Adevărul e că tovarășii sunt singurele persoane cu care poți să discuți despre orice și să îți accepte părerea.
Orice ar fi, mesajul tău este auzit, dacă persoanele cu care te simți tovarăș, în mod natural, îți răspund la păreri și te înțelegi cu ele.
Respect.
4 decembrie 2009
Ce vrei să faci când te faci mare?
Știu că sună amuzant, dar cât se poate de serios, răspunsul meu la această întrebare ar fi: Nimic. Sau măcar să mă strădui să nu fac nimic.
30 noiembrie 2009
Gen
De ce se spune mereu cand treci pe langa una sau o vizitezi: ''Ia uite ce biserica frumoasa!''?
Si daca e vreo nunta in biserica aia si vezi mireasa zici: ''Ia uite ce mireasa frumoasa!''.
Ma cac.
Si daca e vreo nunta in biserica aia si vezi mireasa zici: ''Ia uite ce mireasa frumoasa!''.
Ma cac.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)