Dualitate

- Am avut un vis ciudat, dar nu mi-am dat seama dacă era coşmar sau dacă era plăcut.

- Şi ce mă interesează pe mine? Am avut şi eu un vis, dar nu mă laud cu asta.

- În primul, mă vedeam din exterior. Stăteam într-un fel de poziţie de yoga şi păream concentrat. Venise multă lume la mine să mă întrebe tot felul de lucruri şi în momentul acela aşteptam...

- Dacă tu crezi că te ascult...

- ...să vină următoarea persoană. În partea stângă, am simţit o răceală, de parcă a lăsat cineva un cub mare de gheaţă lângă mine. Am început să tremur, mai întâi uşor. După un timp, mi-am pierdut concentrarea şi tremuram incontrolabil. Următoarea persoană s-a apropiat de mine încet. Tremuratul a redevenit controlabil şi mă pregăteam să vorbesc cu persoana aceea. Nu m-a întrebat nimic, totuşi. Stătea şi se uita la mine, fără expresie, fără să îşi ia ochii de la mine.

- Nu mă impresionezi dacă îmi dai detalii în plus.

- Deşi eram doar eu cu acea persoană, se auzea o gălăgie care nu era neapărat deranjantă și care părea să fie pretutindeni. Mă întrebam dacă nu aud de fapt lumina din acea cameră.
- Să auzi lumina. Tu realizezi ce prostii spui?
- Mi-a răspuns că nu e doar lumina. După ce m-am trezit mi-am dat seama că nu spusesem cu voce tare nici eu și nici acea persoană vreun cuvânt.
- Hai lasă-mă! Acum nici nu mai înțeleg ce vrei să spui, dar sigur sunt alte tâmpenii.
- Ca de obicei, am încercat să mă culc imediat la loc și să mă întorc la visul la care nu eram încă pregătit să renunț. Tot ce am reușit să fac după ce mi-am închis ochii, a fost să vorbesc cu mine însumi. De ce vorbesc ca și cum îmi povestesc ceea ce mi se întâmplă în timp ce se întâmplă?

Limitat

Râdem și ne vedem de drum. Nu știu cu cine sunt, dar par a fi prieteni de-ai mei. Străduțele astea au fost mereu întunecate, de parcă aici a fost numai timpul apusului întotdeauna. Totul pare neclintit și totuși simt că amețesc.
...
Sunt singur. Îmi dau seama imediat că sunt prins în capcană și încep să caut o ieșire rapidă. Ușile pe care le încerc sunt închise și nu le sparg de teamă să nu atrag atenția asupra faptului că încerc să evadez. Arunc o privire în jur și văd cum totul e construit în așa fel încât să nu se poată ieși decât prin forță. Sunt în ceea ce pare a fi o curte interioară, înconjurat de clădiri din toate părțile. Totul e neclintit și totuși amețesc.
...
Râd și își văd de drum. Singurele semne de viață pe care le văd de când sunt aici. Am încercat orice ca să găsesc o ieșire și abia acum am găsit o ușiță prin care îi văd pe cei care acum s-au oprit din râs. Speram să mă înșel, dar știam deja că ei sunt cei care m-au prins și aruncat în capcana asta. Când am ajuns la ieșire, s-au oprit automat din râs și știau exact unde sunt. Ușița a dispărut și m-am întors la căutări. Stau neclintit și amețesc.
...
Am găsit singura uşă descuiată. Mă strecor ba pe burtă, ba ghemuit şi ajung la o fereastră prin care se vede lumina soarelui. Ieşirea. Întind mâna spre fereastră şi simt cum unul din cei care mă ţineau prizonier mă privea amuzat. Mă observase încă de când am intrat pe uşa descuiată. Rămânem amândoi neclintiţi şi, din ultimele puteri, sar pe fereastră. Nu era la o înălţime ameţitoare.
...
Mă simt de parcă aş pluti spre maşina din depărtare, care e plină de oameni. Mă aşteptau. Ajung ameţit la ei şi din priviri mă înţeleg cu cel care era la volan că trebuie să scap. Mi se face loc pe bancheta din spate şi aproape imediat ajung în dreptul maşinii cei care mă ţinuseră prizonier. Şoferul îi convinge repede să mă lase în pace şi să plece. Înainte de a se da din dreptul maşinii, privirile lor se întâlnesc cu a mea. Văd spaimă şi disperare.
...
Maşina nu se mişcă. Nimic nu se mişcă.

Mă trezesc.

Vise scumpe

Suntem copleşiţi. Toată lumea este transformată în zombi verzi. Ce e ciudat e că au toţi aceeaşi faţă şi aceelaşi corp. Mai suntem doar 3 oameni normali şi ştim ce avem de făcut.

Nu e ca în filmele pe care le-am văzut, mai ales pentru că nu există virus de zombi, doar trebuie să mori. Abia atunci te transformi.

Se pare că toţi 3 suntem la fel de pregătiţi pentru asta ca şi nişte samurai-ninja, cu puţin soldat comando în amestec. Începe lupta şi e ca şi cum aş fi pe autopilot. Nici nu folosim armele, pentru că omorâm tot ce prindem cu mâinile şi picioarele noastre. Dintr-o dată, ne dăm seama de situaţie şi începem să alergăm. Pe capetele morţilor vii care nu au timp de reacţie. Suntem ca nişte sfinţi care merg peste o apă.

Ajungem la locul stabilit şi intrăm într-o încăpere micuţă. Aici este şeful monştrilor. Le comandă acoliţilor să oprească atacul până vorbeşte cu noi. Unul dintre noi pregăteşte drujba, în caz că şeful încearcă un atac-surpriză.

Este Teo. Da, aia de la televizor. E mai pitică decât credeam. Ce e ciudat este că nu are nici un semn care să indice că e zombi. Arată exact cum îmi aminteam de la televizor. Dintr-odată rămân singur faţă în faţă cu această creatură şi începe să-mi explice totul. Cum a început, cum a ajuns să-i conducă pe monştri...

Încep să simt perna din nou şi deschid ochii.