Niciodată nu am avut aspirația unui moment. Ceva cum vezi în filme, când începe o muzică dramatico-romantică și cadre cu ei doi, uitându-se unul la celălalt.
Ea nu zice nimic, eu nu zic nimic, cel puțin nu cu cuvinte. Chiar și când nu mă uit la ea pentru câteva momente, o aud. O simt cum se uită la mine, nu pentru că vrea ceva, ci pentru că își dorește cu toată ființa ei.
E aproape hipnotizant.
Era fetița dinăuntrul ei, care e plină de voioșie și entuziasm.
Era femeia care a ajuns, capabilă și hotărâtă.
Era o jumătate care își căuta perechea.
Atunci am știut că o iubesc. Și nu aveam nevoie să procesez cu mintea logică și prezentă în marea parte a timpului petrecut conștient. Știam că și ea mă iubește, dar nu ca o fază, nu ca în filme.
Am dansat și ne-am fâstâcit. Eram doar noi doi și melodia aia pe care o știm atât de bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu