19 martie 2016

Don't you look at me, Cardboard man!

There I was, taking a stroll down a boulevard in the city of Bristol. For the past ten minutes, not one single trash can to throw my gum. This sort of thing would be dealt with differently back in Romania, as I wouldn't have to think twice before throwing my gum wherever I'd be. Not that I am the kind of person who doesn't care about littering, but because I feel comfortable enough to not care about the law. 

In England, however, it was another matter completely. Going on a vacation in another country, which in most cases means it's some place where the people are more civilized and the laws are actually followed, I always go into this self-conscious state of mind and actively think about what I'm doing and if it's the right way to do it. Things like jaywalking, littering, smoking in public spaces or, I don't know, pissing in a corner, are straight up life in jail sentences in my mind. 

So, yeah, there I was overthinking what to do with this gum that I chewed on for the past half an hour, since there was no way I would just throw it on the sidewalk and move on. It was kind of late at that time, but people were still present on the streets and my idea was to at least throw the gum when it was just me and the other people in my group. But I made a bad call, thinking that a trash can would show up soon, so I took the gum out of my mouth and held it in my palm with false hope.

As we continued walking, gum in hand and no god damned trash can in sight, I seized an opportunity when we took a right turn and saw no people roaming on the street ahead. Even better, a sewer grate would cross my path in just a few steps, so that was the perfect moment.

Aim, shoot, miss. The stupid gum was now too sticky to roll into the fathoms of the sewer and it remained there, glued to one of the grates and sticking out like a star on the night sky. But the mission was completed, at least. No one saw me do it and it was almost perfect.

Why I felt an irrational uneasiness about it, soon became clear to me with an even more irrational turn of events. When I raised my head to look away from the sticky gum, my head turned left towards the store we were passing by at that time.

There he was, smiling right at me and his eyes piercing through my soul, dressed in blue overalls while holding a hammer to show he is a working man. I knew he must have seen me, specifically smiling to let me know he knows what I did, even though that was actually impossible. It was a god damned cardboard cut out of a man, lifesized and placed in the shopfront, right there where I chose to break the law. And I hated him so great, I wanted to break the glass and tear him apart.

Don't you look at me, Cardboard man!

15 martie 2015

Am văzut Twilight

Test. Un, doi, trei. Încă știu să număr.

Nu mă doare capul și nici nu mă simt mai prost decât am fost dintotdeauna. Ăsta ar fi unul dintre zvonurile care circulă pe internet despre filmul Twilight. Că devii mai prost sau că îți face neuronii să moară de la supraîncărcarea cu ură, confuzie, comenzi nemaiîntâlnite până atunci de la creier la mușchii feței pentru a încerca să facă o grimasă atât de respingătoare încât devine o oglindire grotească a filmului, iar aceste două forțe care acum sunt egale să devină un paradox fizic ceea ce ar distruge instant tot Universul.

Cu toate că înainte de acest eveniment puteam să vorbesc cu oricine despre orice și dacă se aducea vorba de 'Saga', aveam mândria de a spune imediat și sigur pe mine că "N-am văzut eu căcatul ăla de film". Acum că l-am văzut, mă gândesc la câte posibilități noi mi s-au deschis pentru a purta discuții mai interesante atât cu fanii filmului, cât și cu cei care nu l-au văzut și sunt cei mai aprigi denigratori ai acestui 'jeg de film'. Nu există oameni care să-l fi văzut de la cap la coadă și au mai avut de ce să-l urască. Așa că mai adaug încă o categorie de persoane cu care aș putea avea o conversație despre film, cărora putem să le zicem 'mă doare-n puncte puncte'-iști.

Eu mă încadrez tot în această a treia categorie. Nici înainte nu pot să zic că-l uram, dar mă feream de el ca de o manea.

Sau ca de o balegă.

Și de acum încolo putem să privim filmul exact ca și cum ar fi vorba despre o balegă, pentru că pare a fi o comparație bună. În esență, balega nu face atât de rău, pe cât face bine.

Ce-i drept, le face bine plantelor ca îngrășământ sau viermilor care colcăie prin ea. Fanii Twilight pot fi comparați cu niște legume sau cu niște creaturi cu minimă activitate cerebrală, deci suntem bine până acum cu comparația principală.

Ce-i și mai drept, e că nu poți avea prea multă balegă și tot să zici că ești bine. Prea multă balegă, munți de balegă, ar fi un lucru dezastruos. De legume nu mai poate fi vorba, iar la viermi nici nu te vei mai gândi când te confrunți cu boli și infecții. Se înțelege unde vreau să ajung. Dacă nu înțelegi, ești fan Twilight cu siguranță.

Filmul în sine nu e cel mai prost din toate timpurile. S-a mai văzut povestea cu liceanca frigidă care se îndrăgostește de puștiul cel mai popular încă dinainte de Liceenii Rock'n'Roll. Oricum, dacă alegi să te uiți la film ca la un basm pentru cei mici, vei vedea că e mai puțin prost decât credeai că va fi. Actorii joacă prost, dar nu ajung chiar la nivelul unui Tommy Wiseau.

Ce să mai zic de rău, care să nu fi fost spus deja de o mie de ori până acum despre Twilight?
N-am ce. N-am de ce. Mă doare-n puncte puncte de filmul ăsta de acum încolo!

1 martie 2015

Ce fac vegetarienii în loc de grătare? (P1)

Grătarul este unul din acele puține activități specific omenești care poate fi întâlnită pe tot globul, atât la țară, cât și la oraș. De la chinezi cu caracatițe și câini maidanezi, la peruvieni cu porci de guineea. Din curtea lui nea Gicu din Poplaca, la gazonul din spatele casei al lui Sam din Silicon Valley.

La noi în țară, avem un stil foarte amuzant de a planifica și duce la capăt acest eveniment culinar, în care niciodată nu e lipsă de entuziasm și euforie aproape copilărească. De exemplu, putem recunoaște oricând celebra replică: "COAIEEEEE, luăm și două casolete sau caserole cum dracu se numesc de mici! Nu se poate fără mici, ej nebun?!?"

Și acum ajungem la problema pusă de titlul acestui articol. Oare un grup format exclusiv din vegetarieni planifică și dă dovadă de aceeași hîlpăvie amuzantă atunci când vor să... se adune la păscut?!? Dacă ar fi să vedem la un grup de vegetarieni același spirit pe care îl posedă românii atunci când își planifică un grătar, ar ieși o conversație între niște vegetarieni cam așa:

Personaje:
Chappa - tipul care ține mereu să mănânce cât mai picant și e mândru că rezistă chiar și la cel mai diabolic ardei iute; nu plânge niciodată când taie ceapă
Fragedu - un om care nu se mulțumește să ia verdeață proaspătă de la țăranii din piață; dacă e nevoie, se duce personal până la grădina unui "om de încredere", unde culege cu mâna lui cele mai fragede produse vegetale
Mutu - vorbește rar și nu se implică prea mult; e în general confuz și îi face și pe ceilalți confuzi când spune ceva
Ghiocel - cel mai timid om din gașcă; în secret mănâncă și carne, de obicei chiar de la fast-food-uri faimoase


Partea Întâi - Pregătirile

Fragedu: Bă coaie, facem și noi ceva diseară? Un păscut, ceva.

Chappa; Da bă, chiar aveam chef de un păscut jmecher, cu o salată d-aia bine asezonată și plăcintă cu spanac și ardei iute.

Fragedu: Simplu mai ești mă, bovinule. Bine că n-ai zis că vrei niște măsline d-alea uleioase, de 20 de ani stătute pe raft, cu pâine și sare. Nu știi și tu să mai diversifici, să faci un platou cu vlăstari de bambus și varză de bruxelles d-aia adevărată, nu putreziciunile alea pe care le cumperi din supermarket când sunt reduceri.

Mutu: Bă. (nu-l bagă nimeni în seamă)

Chappa: Bine mă, du-te tu până în Marrakech să iei praz marocan, crescut în rezervație naturală și asta doar pentru o seară oarecare de păscut cu tovarășii.

Fragedu: Zi că n-a fost cel mai adevărat praz pe care l-ai mâncat vreodată!

Mutu: Bă, luăm și...

Fragedu: Ce vrei mă Mutule? Zi și tu ceva măcar odată cu toată gura, că nu te aude nimeni dacă scoți un cuvânt pe oră.

Mutu: Luăm și niște mici, bă (Fragedu și Chappa îl săgetează din priviri; lui Ghiocel îi sclipesc ochii). Roșii d-alea mici.

Chappa: Vrei să zici roșii cherry, Mutule. Du-te la gară cu roșiile tale cu tot, că știi și tu o chestie și numai p-aia o zici mereu.

Fragedu: Lasă-l mă Chappa, luăm și roșii cherry, dacă îi plac omului. Știu eu un țăran pe Mătăsari care le aduce în fiecare dimineață de la Cernica. Are combinație cu preoții ăia, cred că le și sfințesc de două trei ori înainte să le culeagă.

Ghiocel: Mie-mi plac măslinele.


17 septembrie 2014

Dualitate

- Am avut un vis ciudat, dar nu mi-am dat seama dacă era coşmar sau dacă era plăcut.
- Şi ce mă interesează pe mine? Am avut şi eu un vis, dar nu mă laud cu asta.
- În primul, mă vedeam din exterior. Stăteam într-un fel de poziţie de yoga şi păream concentrat. Venise multă lume la mine să mă întrebe tot felul de lucruri şi în momentul acela aşteptam...
- Dacă tu crezi că te ascult...
- ...să vină următoarea persoană. În partea stângă, am simţit o răceală, de parcă a lăsat cineva un cub mare de gheaţă lângă mine. Am început să tremur, mai întâi uşor. După un timp, mi-am pierdut concentrarea şi tremuram incontrolabil. Următoarea persoană s-a apropiat de mine încet. Tremuratul a redevenit controlabil şi mă pregăteam să vorbesc cu persoana aceea. Nu m-a întrebat nimic, totuşi. Stătea şi se uita la mine, fără expresie, fără să îşi ia ochii de la mine.
- Nu mă impresionezi dacă îmi dai detalii în plus.
- Deşi eram doar eu cu acea persoană, se auzea o gălăgie care nu era neapărat deranjantă și care părea să fie pretutindeni. Mă întrebam dacă nu aud de fapt lumina din acea cameră.
- Să auzi lumina. Tu realizezi ce prostii spui?
- Mi-a răspuns că nu e doar lumina. După ce m-am trezit mi-am dat seama că nu spusesem cu voce tare nici eu și nici acea persoană vreun cuvânt.
- Hai lasă-mă! Acum nici nu mai înțeleg ce vrei să spui, dar sigur sunt alte tâmpenii.
- Ca de obicei, am încercat să mă culc imediat la loc și să mă întorc la visul la care nu eram încă pregătit să renunț. Tot ce am reușit să fac după ce mi-am închis ochii, a fost să vorbesc cu mine însumi. De ce vorbesc ca și cum îmi povestesc ceea ce mi se întâmplă în timp ce se întâmplă?

20 noiembrie 2013

Maidanez

Ne-am obișnuit să dăm vina orbește pe tot ce ne înconjoară. Ba e vina maidanezilor pentru că moare un copil, ba e vina autorităților pentru că nu găsesc soluții la "problema câinilor maidanezi". Nu e vina noastră niciodată. Nu vorbesc de vina părinților copilului sau a presupușilor stăpâni ai câinilor implicați. Hai să fim serioși și să vedem toată imaginea, atât la nivel de indivizi, cât și la un nivel al societății.

Mereu vedem lucrurile prin "cazuri" de care suntem cumva legați. Aceste cazuri sunt în număr mereu mai mic decât totalul real de cazuri, care nu sunt legate de noi oricum și nu ne interesează. Ori că vedem la televizor, ori că ni se întâmplă să ne latre chiar pe noi niște maidanezi, ori că auzim de la alții. Suntem legați în mod direct sau indirect de aceste cazuri și ne lăsăm înșelați că aceasta este realitatea în care trăim.

Încă de când eram mic, am avut mereu o senzație de agitație și concentrare puternică atunci când trec pe lângă un maidanez. Adrenalina, care produce senzația aceasta, mi-a fost eliberată prima oară în corp atunci când am sărit mai multe garduri de la grădina blocului pe unde mă jucam, fugind de vreo trei maidanezi care lătrau și mă urmăreau. Un instinct aparent natural, care părea să mă facă să acționez aproape armonios atunci când urcam gardurile sau apoi când aterizam, mi-a surprins viața și a fost imprimat în memorie într-atât încât pare să se reactiveze mereu când am parte de un nou "caz" cu vreun maidanez.

Pe de altă parte, câinii ăia sunt și ei niște ființe și asta uităm de fiecare dată. Cum spune legenda reîncarnării, să ne imaginăm că am fi reîncarnați în maidanezi. Pentru noi în formă de câini, oamenii sunt niște ființe misterioase. Dar spre deosebire de restul ființelor, oamenii pot deveni agresivi fără să-și trădeze intențiile. Nu pot să zic că aș fi surprins să aflu că există mai mulți oameni care ar da într-un câine decât oameni care să fugă de el. Așa că noi, ca maidanezi, ne-am afla într-o situație similară cu cea pe care am descris-o mai devreme. La nivel chimic vom fi pompați cu adrenalină și vom deveni și noi agitați atunci când vom fi în preajma unui om. Și aici depinde de fiecare în parte modul în care reacționează la această situație, om sau câine.

Avem o problemă cu câinii maidanezi. Noi nu suntem destul de inteligenți sau capabili să o rezolvăm, pentru că mereu găsim motive care să ne lase să ne afundăm în iluzia că "nu se poate". Ne așteptăm să rezolve mereu altcineva problema, în loc să ne dăm seama că facem parte din ea. Așa sunt părinții noștri, așa suntem noi și așa vor fi și copiii noștri. Nu există UN vinovat, doar victime.