Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu un plan bun, stabilit încă de seara trecută? Deschid ochii şi văd că nici nu era încă vremea să mă trezesc, dar nu mă deranjează. Am un plan.
Unul dintre dezavantajele unui ecran CRT (care vine de la: eCran-Rablă-anTic) este că nu mai vezi nimic dacă bate soarele în el. Nu-i problemă, că mă mişc după cum se mişcă şi soarele pe cer, ca să am umbra de la rama geamului fix pe locul unde scriu. Trebuie să scriu un articol-cheie pentru proiectul la Tehnici de Investigaţie Jurnalistică.
Doi oameni se bazează pe mine să ajung la timp, cu articolele lor şi al meu scoase la imprimantă şi deja am întârziat. Nici nu mă gândesc să o iau pe drumuri necunoscute, ca să scurtez cumva drumul. Am timp să ajung la fix, cu condiţia să găsesc un loc de parcare rapid. La Universitate.
Trei staţii am de mers înapoi de la locul unde am parcat, pe strada Pârvan, lângă Facultatea de Drept şi tocmai trece în faţa mea un troleu. Alergatul a fost întotdeauna unul din punctele mele forte şi mereu când fug după ceva îmi aduc aminte de Matrix, ca şi cum aş putea şi eu să fiu Alesul pentru că alerg la fel de repede ca Neo. Am scurtat diferenţa la două staţii ca urmare a acestui moment Matrix. În timp ce aşteptam să se deschidă uşile, un creţ şi gagica lui îmi explicau ceva, dar eu nu îi auzeam deloc, pentru că îmi pocneau urechile de frig şi atâta alergat.
Patru oameni coboară împreună la McDonalds, aproape de Universitate: eu şi controlorii. Ora examenului era depăşită deja cu 20 de minute. Normal că nu mă legitimez şi nici nu dădeam dacă aveam 50 de lei. Cel care vorbea cu mine era cam de vârsta mea şi i-am spus Furnicarul. Avea nişte probleme la buze, iar inside-joke-ul meu şi al prietenilor mei este că asta înseamnă că ai furnici la buze. Uneori coapte. Celălalt era simplu de catalogat: Bodegarul Înţelegător. Acesta a fost cel care mi-a redat libertatea. Ultimul controlor nici nu l-am văzut la faţă, deci era Muistul.
Cinci ar fi fost prea mult pentru un proiect. La început eram doar trei tipi şi n-am mai făcut nimic. Apoi două tipe au vrut să intre în grupul nostru şi a rămas că nici una nu ştia ce să facă. Acum eram iar trei, numai că unul dintre noi a fost lăsat deoparte şi am colaborat cu una din tipele menţionate înainte la alt subiect. Problema era că nu puteam să-l lăsăm chiar deoparte şi am vorbit să facem o mică modificare la conţinutul proiectului, în aşa fel încât să mai încapă o persoană. Nu s-a putut. Se pare că e normal să nu faci mai nimic şi apoi să dai ordine cu privinţă la conţinutul făcăturii. Până la urmă, făcătura a fost dată în vileag pentru ceea ce era.
Şase colegi înfriguraţi se întâlnesc la Red Lion, lângă Spring Time. Noi vorbim de proiect şi făcătură, iar fetele nu vorbesc mai deloc. Unele momente sunt atent, altele mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat înainte. Mă gândeam că sunt în siguranţă, că s-a terminat pe azi. Vine băutura, se duce pe gât, trecem la notă şi ajungem pe drumurile noastre cam repede. De data asta merg doar o staţie cu troleul înapoi, pentru a nu repeta întâlnirea cu Muistul şi prietenii lui.
Şapte ar fi numărul maxim de mişcări pe care le-am făcut pentru a parca încă de când mi-am luat carnetul. Acum e iarnă. Maşina n-are cauciucuri de zăpadă. Zăpada are cel puţin 30 de centimetri şi, inevitabil, rămân blocat. O maşină cu număr de Ilfov în faţă vrea să treacă şi încă una tot cu număr de Ilfov vine din spate. Eram atât de aproape şi totuşi nu scăpasem încă. Dă-i înainte şi stânga, apoi repede înapoi şi dreapta. Dă-i îinapoi şi stânga, apoi repede înainte şi dreapta. Dă-i voie altuia să conducă maşina şi vezi că la el merge din a doua încercare.
Sunt acasă. E cald şi bine. Apoi îmi pică fisa. Proiectul nostru are la bază un articol de la Caţavencu. Nici măcar nu e greu să-l găseşti. Doar scrii "avocat retrocedare lazăr" pe Google şi l-ai găsit. Asta ştiam dinainte. Fisa mi-a picat când mi-am dat seama că ne-am chinuit toţi pentru unul şi nota va fi 1 pentru toţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu