3 ianuarie 2010

Vise scumpe

Suntem copleşiţi. Toată lumea este transformată în zombi verzi. Ce e ciudat e că au toţi aceeaşi faţă şi aceelaşi corp. Mai suntem doar 3 oameni normali şi ştim ce avem de făcut.

Nu e ca în filmele pe care le-am văzut, mai ales pentru că nu există virus de zombi, doar trebuie să mori. Abia atunci te transformi.

Se pare că toţi 3 suntem la fel de pregătiţi pentru asta ca şi nişte samurai-ninja, cu puţin soldat comando în amestec. Începe lupta şi e ca şi cum aş fi pe autopilot. Nici nu folosim armele, pentru că omorâm tot ce prindem cu mâinile şi picioarele noastre. Dintr-o dată, ne dăm seama de situaţie şi începem să alergăm. Pe capetele morţilor vii care nu au timp de reacţie. Suntem ca nişte sfinţi care merg peste o apă.

Ajungem la locul stabilit şi intrăm într-o încăpere micuţă. Aici este şeful monştrilor. Le comandă acoliţilor să oprească atacul până vorbeşte cu noi. Unul dintre noi pregăteşte drujba, în caz că şeful încearcă un atac-surpriză.

Este Teo. Da, aia de la televizor. E mai pitică decât credeam. Ce e ciudat este că nu are nici un semn care să indice că e zombi. Arată exact cum îmi aminteam de la televizor. Dintr-odată rămân singur faţă în faţă cu această creatură şi începe să-mi explice totul. Cum a început, cum a ajuns să-i conducă pe monştri...

Încep să simt perna din nou şi deschid ochii.
Trimiteți un comentariu