Limitat

Râdem și ne vedem de drum. Nu știu cu cine sunt, dar par a fi prieteni de-ai mei. Străduțele astea au fost mereu întunecate, de parcă aici a fost numai timpul apusului întotdeauna. Totul pare neclintit și totuși simt că amețesc.
...
Sunt singur. Îmi dau seama imediat că sunt prins în capcană și încep să caut o ieșire rapidă. Ușile pe care le încerc sunt închise și nu le sparg de teamă să nu atrag atenția asupra faptului că încerc să evadez. Arunc o privire în jur și văd cum totul e construit în așa fel încât să nu se poată ieși decât prin forță. Sunt în ceea ce pare a fi o curte interioară, înconjurat de clădiri din toate părțile. Totul e neclintit și totuși amețesc.
...
Râd și își văd de drum. Singurele semne de viață pe care le văd de când sunt aici. Am încercat orice ca să găsesc o ieșire și abia acum am găsit o ușiță prin care îi văd pe cei care acum s-au oprit din râs. Speram să mă înșel, dar știam deja că ei sunt cei care m-au prins și aruncat în capcana asta. Când am ajuns la ieșire, s-au oprit automat din râs și știau exact unde sunt. Ușița a dispărut și m-am întors la căutări. Stau neclintit și amețesc.
...
Am găsit singura uşă descuiată. Mă strecor ba pe burtă, ba ghemuit şi ajung la o fereastră prin care se vede lumina soarelui. Ieşirea. Întind mâna spre fereastră şi simt cum unul din cei care mă ţineau prizonier mă privea amuzat. Mă observase încă de când am intrat pe uşa descuiată. Rămânem amândoi neclintiţi şi, din ultimele puteri, sar pe fereastră. Nu era la o înălţime ameţitoare.
...
Mă simt de parcă aş pluti spre maşina din depărtare, care e plină de oameni. Mă aşteptau. Ajung ameţit la ei şi din priviri mă înţeleg cu cel care era la volan că trebuie să scap. Mi se face loc pe bancheta din spate şi aproape imediat ajung în dreptul maşinii cei care mă ţinuseră prizonier. Şoferul îi convinge repede să mă lase în pace şi să plece. Înainte de a se da din dreptul maşinii, privirile lor se întâlnesc cu a mea. Văd spaimă şi disperare.
...
Maşina nu se mişcă. Nimic nu se mişcă.

Mă trezesc.