Iluzionistul

Ne cunoaştem de mult timp, dar ăsta nu e un lucru bun neapărat. Mă bucur de faptul că oricând am chef eu, tu îmi răspunzi. E ceva nemaipomenit să fac ce vreau eu şi apoi să mă întorc la tine, să te prefaci că nu ţi-a convenit, dar apoi să mă primeşti din nou în braţele tale. Alţii sunt prea puţin interesaţi de asta şi de aceea nu înţeleg situaţia noastră. Sunt un jucător. Fac ce vreau, când vreau. Printre altele, obiectul meu de joacă eşti chiar tu. Eu deţin controlul şi tu îmi confirmi asta de fiecare dată când mă joc cu tine. Nu câştigi niciodată, pentru că ăsta e şi jocul. E aşa de bine reglat jocul încât tu nu prea ai voie să faci nimic, pentru că altfel mă superi pe mine. Eu sunt păpuşarul şi tu eşti păpuşa. Uneori, chiar crezi că ai puterea să faci ceva, dar asta e doar ca să păstrăm iluzia.


Tot jocul meu este bazat pe iluzii. De aceea nu prea mai pot să fac chiar ce vreau şi să te controlez aşa ca înainte. Uneori mai vezi sforile cu care te ţin sub control şi atunci se destramă un pic iluzia. Ai început să vezi din ce în ce mai des sforile. Norocul meu este că te-am ţinut aşa de mult sub iluzia mea, încât a devenit obişnuinţă pentru tine. Chiar dacă te zbaţi să te eliberezi, tot te fac să te întorci la mine, din obişnuinţă. Te-am făcut să crezi că trebuie să ai grijă la orice pas, în orice faci. Tu crezi că mai ai sentimente pentru mine şi asta te face să accepţi orice de la mine, pentru că îţi imaginezi că şi eu am sentimente pentru tine. Cel mai probabil însă, tot ce simţi acum în legătură cu mine este frică şi îngrijorare. Ţi-e frică să spui "Nu!" pentru că nu vrei să pierzi iluzia. Din obişnuinţă, ai ajuns să te îngrijorezi de orice, de la o chichiţă, până la probleme care nu au nici o legătură cu tine. Te-am făcut sclava iluziei. 


Dar poate sclavă e un cuvânt nepotrivit. Pentru un jucător, obiectele lui de joacă sunt mai de grabă unelte. Prin modul în care jocul se desfăşoară, ceea ce tu devii pentru mine este asemănător cu o umbrelă sau o paraşută. Nu mă interesează dacă îţi place, nu ai cum să ştii asta, oricum. Iluzia mea e să te fac să crezi că faci ce trebuie. Şi aşa şi este, pentru că ai ajuns să te complaci în postura de umbrelă sau de paraşută. Tu chiar crezi că trebuie să te sacrifici pentru mine, pentru că ăsta este scopul tău. Uneori este să fii umbrelă, alteori paraşută. Mă aperi şi mă acoperi când am nevoie şi când nu am nevoie de tine, pur şi simplu nu te mai folosesc şi aşa te fac umbrelă. Alteori am nevoie să tragi de mine, să îmi faci jocul mai uşor, chiar să mă ajuţi să mă simt bine şi în siguranţă ca şi cum aş sări cu o paraşută.


Jocul a început de mult şi pot doar să sper că nu e pe terminate. Cât timp ne jucăm eu sunt mereu câştigătorul, pentru că până la sfârşit tu eşti sub vraja mea. De fapt, la sfârşit ar trebui să-ţi dai seama că n-a fost nici măcar o vrajă. E doar o iluzie foarte bună.


Nu trebuie să-l urâm pe jucător, totuşi. Fără joc n-ar fi nimic decât o amintire care a fost plăcută cândva. Fără joc, n-ar mai fi un jucător. După atâta joacă, te-am învăţat şi pe tine unele manevre, pentru că ai ajuns le foloseşti şi tu la rândul tău pe alţii. Şi din asta rezultă o întrebare...