În drum spre un examen, metroul părea că se mișcă mai încet decât de obicei. N-aveam chef nici să ascult muzică la căști. Apoi nici nu mai aveam loc să stau așa cum îmi place pe scaun pentru că s-a așezat lângă mine o tipă. Părea a fi genul ăla de tipă deșteaptă, care nici nu arăta prea rău, dar care se îmbracă special cu haine care să nu o facă deloc atrăgătoare, ca și cum ar spune: "Nu vreau să mă îmbrac în așa fel încât să arăt bine, pentru că eu nu mă vând ca toate pițipoancele!".
După un timp, observ că își scosese un carnețel pe care vroia să scrie ceva, dar nu îi mergea stiloul. Imediat m-am gândit să salvez situația și să scot pixul pe care mi-l pregătisem pentru examen. Nu l-am scos. Am așteptat să prind un moment bun, de exemplu să se fi uitat în ochii mei și să vadă că eram gata să o ajut. Nu își lua ochii de la treaba ei, însă. Perseverența ei a dat roade eventual. Nu avea nevoie de mine sau de nimic de la mine. A început să scrie pe carnețelul ei, cu o nuanță de roz care îi trăda sentimentele pe care cu atât de greu încerca să le ascundă, sentimente care erau complet opuse impresiei pe care încerca să le-o dea celorlalți. A învățat chiar și o lecție, am observat. Din tot ce scrisese pe carnețel, n-am reușit să văd clar decât cuvintele "Note to self"...
Am învățat și eu ceva.
P.S. http://www.youtube.com/watch?v=PkejnDpjdEs&feature=youtube_gdata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu