După examen

Cel mai ciudat este să vii la examen ştiind că n-ai învăţat şi urmează să copiezi. Sau să încerci măcar.

Drumul spre Universitate a fost căptuşit cu multe gânduri de toate felurile. Frigul trebuia uitat cumva.
  "De ce să fie artă, când poţi să te distrezi?" Mă gândeam la un articol anti-Alex, ţiganegrul muzicii româneşti.
  "Omul se distrează, ce-ai cu treaba lui?"

Intrăm în sală şi ne găsim locuri decente. De copiat. Caietul va rămâne ascuns în bancă şi va fi consultat în caz că va fi nevoie şi noroc. Nu ştie nimeni la ce să se aştepte, iar când începe examenul se aude un murmurit de amuzament-îngrijorare. E vorba de aproximativ 6 pagini de text care ar trebui să iasă din capetele noastre. O glumă proastă.

După o seară albă, la care am fost prezent, dar nu am mai fost prezent, începeam să prezint efecte secundare în timp ce scriam prostii pe foaia de examen. Profa părea că se uita direct la mine. Asistenta ei, la fel. Nu puteam să mă ascund şi parcă nu puteam nici să gândesc.

Sunt înconjurat de propriile mele îngrijorări.

Punctul final este îngroşat. Trebuie să se ştie că aici s-a oprit totul, nu mai e nimic pe partea cealaltă a foii sau pe altă foaie. Sunt surprins, chiar. Am reuşit să scot aproape 2 pagini din nimic. Caietul şi-a făcut treaba. Paşii mei spre catedră sunt relaxaţi-îngrijoraţi-lenţi. Aproape am scăpat.

Noul ocupant al locului de lângă al meu m-a pus în şah, cu şanse de mat enorme. Profa era cu mine în bancă. Deşi terminasem, trebuia să-mi strâng lucrurile din bancă pentru plecare. Pixurile şi nişte coli albe pe bancă, caietul în bancă.

Atunci mi-am văzut caietul ultima oară.