7 februarie 2010

Oamenii Mari

    Eram cel mai încântat când mergeam în vizită la alţi oameni. Nu am fost niciodată cel mai dezgheţat copil, dar când nimeream la cineva care chiar părea să îi facă plăcere să se joace cu mine şi să-mi dea atenţie... eram încântat. Toţi ceilalţi Oameni Mari vorbeau între ei şi nu ne băgau pe noi, copiii, în seamă, în afară de acel singur Om Mare care se juca cu noi. Cel puţin pentru o vreme.

    Mereu am simţit un fel de respect pentru acei oameni care se jucau cu noi dar numai pentru o vreme. Îl urmăream prin casă şi făceam ce făcea şi acel Om Mare, tocmai ca să îi arăt că are atenţia mea deplină. Mi se părea că nu s-ar fi jucat non-stop cu noi, tocmai ca să păstreze mereu ceva ascuns, ceva şi pentru data viitoare.  Era ca şi cum mă uitam la desene animate şi la un moment dat se termina episodul, dar eu ştiam că o să urmeze alt episod mai târziu. De-aia abia aşteptam să mai mergem iar în vizită la cineva. Cel puţin pentru o vreme.

    Azi, când m-am găsit deja de partea cealaltă a situaţiei, mi-am dat seama că e un fel de exerciţiu civic să fii acel Om Mare, care să se joace cu copiii. Vezi că părinţii lui nu prea îi dau atenţie şi el ajunge ori în faţa televizorului, ori la calculator, ori ţipă şi se agită, şi oamenii de ştiinţă s-au trezit acum că cică e o boală. Şi aşa că ajungi să fii tu acel Om Mare care îl gâdilă şi-l aleargă pe copil prin casă ca să nu se supere şi să strige că vrea acasă. Cel puţin pentru o vreme.

     Se repetă povestea de-acum încolo.
Trimiteți un comentariu