9 februarie 2010

Palme si pumni

Nu pot să adorm.
De obicei îmi iau somniferul obişnuit, cartea de pe noptieră.

Şi scap.

Mai rar, profit de această oportunitate, pentru că pot să gândesc limpede când e linişte completă în casă. Afară se zbate ninsoarea cu fiarele vechi ale unei foste hale din complexul Republica. Are şi nişte geamuri asemănătoare cu cărămizile de sticlă, foarte vechi. Şi astea se zbat, constant şi ritmic.

Şi gândurile se opresc, uneori. M-am uitat la mâinile mele şi mi-am dat seama de o asemănare. Omul se naşte şi e ca o palmă, deschisă. Nu are discernământ.

Acceptă orice e rău, bun,
frumos, urât,
deştept, prost,
haios, plictisitor.

Apoi creşte. Dar nu creşte şi în interior. Nu tinde spre perfecţiune. Începe să se închidă, să aibă discernământ.

La fel cum din palmă se face pumn, aşa începe şi omul să nu mai accepte orice. Şi aşa se mai strânge câte un deget. Mai întâi elimină ceea ce nu e de la natură acceptabil. Mai bine zis, natura umană. Apoi, după ce e închis pe jumate, începe să elimine şi celelalte părţi. Nu mai acceptă ceea ce e haios, pentru că un om matur trebuie să fie serios. Nu mai acceptă ceea ce e frumos, pentru că e scump şi nu vrea să cheltuie bani aiurea. Nu mai acceptă ceea ce e bun, pentru că numai fraierii sunt buni în zilele noastre. Unii se închid aşa de tare încât nu mai acceptă nici ceea ce e deştept, pentru că mai bine pui un nepot la dreapta ta, decât un străin.

Am crescut, dar nu ne dăm seama că suntem închişi ca nişte pumni gata de luptă.

Natura umană... Sistem de produs pumni. Mai bine nu.
Trimiteți un comentariu