27 iulie 2010

Interiorisme

S-a combinat cu vinul şpriţat prea bine. Mi se făcuse cald, din ce în ce mai cald şi, după o vreme, m-am ridicat de la masă. Am analizat posibilităţile şi m-am hotărât că nu se va ridica nimeni în curând să mă urmeze spre masa de ping-pong.


Sunt în faţa calculatorului, cu căştile mele preferate pe urechi şi dau drumul la muzică. Îmi rezem capul în mâini şi aştept să pornească magia. Mă cufund în starea mea de completă relaxare. Nici un muşchi din corp nu e tensionat şi ajung să nu mai simt decât cum îmi bate inima şi cum mi se umple de aer fiecare plămân. Ochii sunt deschişi, dar am învăţat de mic să îi relaxez şi pe ei. Mai întâi imaginea devine neclară, ca şi cum aş privi un film 3D fără ochelari. Pot să fac asta oricând şi cu uşurinţă, dar acum mă ajuta starea să opresc focalizarea aproape complet. Cu muzica pe fundal, am început să observ cum ceea ce eu numeam "a vedea" se transformase într-un spectacol minunat la care eu stăteam în ultimul rând.


Aproape brusc, senzaţia s-a schimbat. O scânteie de gând, nu mai mult, şi...


Altă posibilitate era că ceea ce vedeam ar fi fost de fapt ceea ce apărea pe retină şi atât. Adică doar ce recepta creierul meu prin retină, dar nefiltrat, neprelucrat, neanalizat, necontrolat de niciuna din funcţiile care se ocupă de aşa ceva ale creierului. Cam ca la naştere.


Lumina se juca în ochii mei în aşa fel încât ceea ce vedeam eu îmi păreau a fi două flori care se mişcau în bătaia vântului, numai că erau făcute din lumină pură. Vedeam în caleidoscop. Şi totul părea ca şi cum era un pic mai departe de mine, că stau în spate undeva, retras. Deşi nimic în faţa mea nu se mişca dacă mă luam după văzul normal, în modul ăsta, totuşi, puteam vedea cum se mişcă lumina în jurul meu. Pentru că se mişcă în continuu, deşi nu ne gândim la asta niciodată.


Va urma.
Trimiteți un comentariu