30 septembrie 2012

Bine ai venit, David

Nu aveam de ce să mă îngrijorez, pentru că nimeni în jurul meu nu părea să fie agitat. De fapt, alte griji erau deja puse în față, unele mai superficiale, altele mai profunde. Griji pentru cadouri care trebuiau returnate pentru că proaspeții părinți primiseră deja obiectul respectiv, griji pentru faptul că bebelușul avea o anume grupă sanguină, griji pentru educația pe care o va primi și pentru anturajul în care va trebui să crească, să se dezvolte și să devină.. cineva.

Mi-era foame, mă cam secaseră toate non-sensurile pe care le-am auzit pe drumul până la spital, dar am uitat de toate astea când l-am văzut. Momentul în care toate s-au disipat a fost cât se poate de clar. Nu mai aveam gânduri, nu mai aveam griji, nu mai simțeam nimic decât o căldură distribuită în mod egal în tot corpul, de parcă tocmai îmi luase foc sângele în vene. Am stat cu capul aproape lipit de geamul prin care mă uitam, hipnotizat de un prunc care abia se născuse. Dormea pe spate, cu picioarele crăcănate.

N-o mai văzusem pe noua mămică în starea asta niciodată. I se citeau pe față atât de multe sentimente, toate în același timp, încât mi-a făcut inima să urce până în gât și sa simt că tocmai avusese loc ceva minunat. Acum nu mai era soră, fiică, femeie gravidă. Era mămică. Avea un zâmbet atât de pur și frumos...

Un simplu unchi ca mine nu poate să facă mare lucru, decât să fie fericit. Și pe dinăuntru chiar să plângă de fericire.

Bine ai venit, David...
Trimiteți un comentariu