30 august 2016

Paralia calling - 1

E o senzație greu de descris pe care încearcă să o descrie filmul la care fac referire cu titlul articolului ăsta. Nu contează dacă știi despre ce film e vorba. Cred că nu greșesc dacă îmi imaginez că fiecare om o simte... Și nu doar o dată în viața lui!

Autocarul, pentru câte trasee or fi fost făcute cu el, părea decent. Ne-am așezat strategic în spate, dar după cum arată orice mare bătălie din istorie, nu s-a pomenit nicicând de o strategie perfectă. Motorul era în spate, iar la mine s-a nimerit să stau pe un loc unde nu se găsea spătarul unui scaun confortabil de autocar, ci o placă de beton acoperită cu o cârpă.

În fine.

Drumul până la granița cu Bulgaria a fost lipsit de evenimente interesante. Nici măcar un râgâit silențios care a făcut toată partea din spate a autocarului să pută a usturoi nu a fost prea interesant. Nu voiam să zic nimic, dar ăla cu sandvișuri de la trei rânduri mai în față clar nu a auzit instrucțiunile ghidului despre mâncatul în autocar. Parcă mi s-a făcut poftă de chiftele d-alea pe care le face maică-mea, unele din ele pline de usturoi și foarte gustoase. Greața învinge orice fantezie acum, mai ales că scaunul inconfortabil părea că îmi împinge coloana vertebrală până în stern. Cred că d-asta am făcut un început de burtă.

Așa.

Hai să stăm la graniță două ore, lângă aparatul ăla care scanează tiruri. În mod inexplicabil, șoferul autocarului nostru ține motorul pornit, parcă special să fie gălăgie și să nu audă nimeni cum se pișă în boscheții de lângă șina de tren niște femei, hai că zic țațe. Cu a, nu cu â.

Tirul din spatele nostru transportă niște vaci plictisite și primul sunet de copită lovind fierul benei în care erau puse ne duce cu gândul la tot felul de scenarii expirate, văzute în zeci de filme, toate la fel de proaste. Avem imaginație bogată, dar aproape nimic nu e original sută la sută.

Restul drumului parcă a fost un coșmar din ăla ca-n filme (păi da, cum ziceam), în care te trezeai speriat dintr-un vis și de fapt erai tot într-un vis. Momentele în care mai opream la vreun popas nu ajutau cu mai nimic, pentru că eu personal nu aveam chef să mă întind și să mă împrospătez cu aer curat, voiam să dorm. La un moment dat am trecut granița spre Grecia și n-a fost nimic mai trist pe tot restul drumului decât glumele făcute de ghid când le dădea înapoi buletinele oamenilor din autocar. Și poate că vrei să știi care au fost, dar nu zic, na.

Cum ziceam.

Am reușit să dăm jos bagajele din autocar și am intrat în holul hotelului. Normal că toate mesele și toate scaunele sunt ocupate de centenari, ăștia care au adus atâtea contribuții la stat și acum sunt pensionari cu drepturi divine. Pardon! Au adus contribuții la statul care era înainte de '89. Și pe lângă asta, știi că o femeie e blocată la propriu în trecut când coafura ei arată exact ca o căpiță de fân blond, probabil copie după vreo cântăreață de muzică populară de la americani din anii '60. Mai interesant era faptul că nu vorbea cu nimeni și părea foarte retrasă așa ca fire. Bărbate-su, în schimb, un adevărat mascul alfa.

Păi cum mă să fie el dat afară din cameră la ora 8? Ce dacă vine o altă serie de mumii înainte să plece grupul nostru și trebuie să se facă ordine și curățenie în camere? Dar el ar trebui să fie primit cu covorul roșu și așezat într-un pat de pluș, să i se facă masaj de către o tailandeză pricepută (dacă știi ce zic) și să îi pupe tălpile proprietarul hotelului, pentru că a hotărât el să vină în acestă excursie pe care a dat atâția bani (probabil a plătit și pentru nevastă-sa, că pare genul de casnică inutilă)! Pe asta ultima am inventat-o eu, dar atât de mult îmi doresc să îi arăt că așa părea țipând ca un mare țăran la săraca fată de la recepție care încerca să își facă prezentarea pentru sejurul de care urma să avem parte cu toții. Oare sunt ipocrit dacă mi-a convenit că țărănismul acestei scârbe de om a reușit să schimbe ora la care trebuia să eliberăm camerele la plecare de la 8 la 9?

Aia e.

Facem ce facem pe lângă recepție și ne primim camerele până la urmă. Avem călcâiele aprinse și somnul ne-a trecut de când am văzut răsăritul soarelui. Un schimb rapid de haine, o mică pregătire... Na, că am ajuns pe plajă!

Dar stai. De ce ne grăbim? Noi nu ne-am grăbit. Ne-am luat beri de la magazin și am fost acolo unde știam noi că e de bine. Poate că aici ne-am grăbit un pic, eu cel puțin pentru că am deschis o bere în fața chelnerului care a venit să ne ia banii pentru șezlong. Și îi zic în engleză simplă că nu știu ce vrea să fac, să îmi spună ce pot să comand din meniul terasei și să ne lase să stăm pe șezlongurile pe care le-am ales. El a ales să îmi ia berea din mână și să îmi spună că nu se poate să beau chestii aduse din afara terasei.

Un mic hop, dar na!

Ne-am dus la celălalt capăt al plajei, unde am dat peste un foarte interesant chelner care ne-a primit cu zâmbetul pe buze și cu glume ok. A fost o surpriză plăcută, pentru că ne gândeam că așa cum a fost experiența cu țăranul ăla de dinainte o să fie și pe restul plajei. Eram un pic enervat, dar cum n-a zis nimeni nimic despre asta, am mers cuminte până la locul unde am stat ulterior de fiecare dată când am venit la plajă. Omul părea scos din filmul 'Ghost in the Shell' direct și mi-a plăcut că avea mereu ochelarii ăia cu lentile rotunde la ochi.

Cu un an înainte, am găsit o monedă de 2 euro pentru că iubita mea s-a speriat de o albină care i-a zburat pe lângă față, așa că anul ăsta am venit pregătiți cu plici. Pe bune! Și faptul că erau albine zilnic și în număr destul de mare la plajă acum un an, dar și faptul că am luat plici anul ăsta. Bine că nu au mai fost albine, dar erau niște fluturi wanna-be care păreau mai mult a molii. Ăștia nu au provocat nici o panică, deci n-am mai găsit bani de pe urma haosului care nu s-a mai produs. În orice caz, apa era plină de alge moarte, care pluteau în valurile care se spărgeau la mal.

Stai așa.

Mergem și noi să mâncăm de prânz, luăm și mai multă bere și ne întoarcem la plajă. Am zis că nu mai intru în apă, că mi s-au umplut șorții de alge și mai bine stau la umbră și beau bere, dar mi s-a dovedit din nou în această viață că neașteptatul vine atunci când nu te aștepți. S-a curățat apa de alge! N-am mai intrat în apă decât o dată, dar tot e ceva.

Oricum.

Seara a venit până la urmă! Nicicând nu mă așteptam să mergem la 'locul unde se adunau românii' și să prindem liberă masa care era fix în dreptul televizorului. În orice scenariu imaginabil n-am văzut echipa noastră să bată francezii, dar tot a fost nasol că am pierdut. E ca o datorie patriotească să fii dezamăgit dacă pierde echipa națională, mai ales că a fost meciul de deschidere al Euro 2016. În orice caz, mult mai surprinzător decât faptul că au reușit 'băieții noștri' să dea un gol Franței a fost faptul că am avut energie pentru tot drumul cu autocarul din România până în Grecia, plus o zi de plajă și bălăceală, iar finalul fiind undeva târziu după miezul nopții și cu destulă bere la bord cât să stingi un foc de grătar. N-am făcut grătar, doar am ilustrat cantitatea de bere pe care am băut-o de-a lungul zilei.

Trezirea!

Avem ochii creponați, ne mișcăm greu și totuși zâmbim. Ne-am dat jos din pat de parcă ne obliga onoarea sau datoria, fără să dăm alarma un pic mai târziu și cu o silențiozitate absolută. Cuvântul silențiozitate nu este recunoscut de dicționarul Google. Oare n-o fi cu adevărat un cuvânt? Ne luăm farfurii și tacâmuri, mâncare destulă la fiecare în farfurie apare, iar gemurile sunt exact cum le știam de mic. Avem și un cazan mare care conține ceea ce pare a fi cafea, altul mai mic doar cu apă fierbinte pentru ceai, plus o ulcică metalică de lapte. Nimeni nu părea dubios, nimeni nu a schițat vreo grimasă sau vreun gest de dezamăgire măcar. Adevărul e că nu prea m-a izbit nici un miros puternic de cafea, dar pe moment nu ne-am dat seama niciunul. Oricum trebuia gustată ca să vezi despre ce e vorba. Cafeaua nu era cafea. Părea să fie cafea, mirosea cât de cât a cafea, dar la gust se apropia de echivalentul sucului la dozator Tec față de cel stors din fructe reale. Era o chestie fierbinte, care nu putea fi ajutată cu nici o cantitate de zahăr sau lapte ca să fie considerată cafea.

Să zicem.

În drum spre plajă, într-un magazin d-ăsta de chestii pe care le găsești mereu în stațiuni de pe lângă mare, vedem printre lanterne, breloace și set de linguri și furculițe acel joc de care a auzit toată lumea, dar pe care nu știam să-l jucăm niciunul. Mă refer la Uno. Era un euro pachetul, așa că l-am luat și ne-am hotărât să-l încercăm. Unii dintre noi, cel puțin, au încercat. În schimb Oana a trecut peste legile realității și cumva a făcut fix 500 de puncte din primul joc. Nici dacă vorbeam cu toții să câștigăm și să pierdem puncte intenționat, într-o seară în care s-ar fi aliniat planetele și ar fi fost lună plină, nu ne-ar fi ieșit din prima acest rezultat, deci clar Oana a avut acces temporar la ițele destinului și le-a făcut un nod cu fundă, doar ca să reușească scorul perfect, din prima. Așa cum ați înțeles, desfășurarea zilei a avut doar aceste două momente definitorii: cafea-lături și Uno-Oana.

Că na!
Trimiteți un comentariu