15 septembrie 2016

Paralia calling - 2

Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva cu textele astea, ca să fie găsit pe net. Adică să bag niște cuvinte cheie, niște referințe la chestii de actualitate. Donald Trump. Godină.

În ziua care a urmat, am fost în prima excursie spre Muntele Olimp. Ne-am trezit un pic mai devreme decât normal și în secret zâmbeam cu anticipație pentru că mă așteptam să fie ghid în excursia asta o tipă de care am zis în prima parte. Și zâmbeam, cum am zis, pentru că ea ca ghid ar fi vorbit la microfon în autocar. Primul lucru pe care l-ar fi spus ar fi fost urarea de ”Bună dimineața!”, iar modul în care spune tipa asta orice cuvânt e super amuzant. Gândește-te la o voce falsă de fetiță, plus un ton îndulcit la extrem și parcă o fericire simulată cu oarecare succes. Olympics.

Bună diminiațaaaaaaaa!

N-a fost ea, din păcate. Ne-am luat pachetele în liniște și am ajuns la autocar printre ultimii, pentru că logic că pensionarii erau acolo cu cel puțin 5 ore înainte. Și da, autocarul nu venea în fața hotelului să ne ia, am fost informați că pentru orice excursie, autocarele vin în parcare la Lidl. Brexit. De asemenea, am menționat pachete, pentru că era politica hotelului să compenseze pentru faptul că pierdeam micul dejun, făcând niște amărâte de sandvișuri și punându-le într-o pungă, alături de o sticlă de apă plată.

Autocarul ăsta era mai mișto decât ăla cu care am venit în Grecia. Adică măcar n-am mai nimerit într-un scaun făcut din ciment.

Eheee, dar mă apucă râsul și acum când îmi aduc aminte de excursia asta! Căldură. Prima parte a fost cea mai interesantă, pentru că am fost să vedem ceva chiar mișto: defileul nu-mai-știu-cum, unde era Cada lui Zeus. Am impresia că orașul ăla de unde am coborât din autocar și am început traseul se numea în greacă într-un fel în care se traducea ceva de genul: Orașul de Piatră. Hexi Pharma.

Pur și simplu.

Traseul a început direct de pe o străduță a orășelului și chiar ne-a surprins faptul că nu a fost vorba de o potecă normală, ci de un viaduct acoperit cu dale de ciment. Unele erau mai șubrezite, altele se mai mișcau când pășeai pe ele, dar în general totul era în regulă. În felul ăsta, am observat că intervenția omului asupra naturii a fost minimă. Vocea României. Totuși, fiindcă era doar acest viaduct, au fost niște mici inconveniențe legate de faptul că noi am venit cu un grup mare de oameni... mai erau alte grupuri mari de oameni... unii veneau... alții plecau... Aia e.

Că na!

După ce s-au căscat gurile îndeajuns, după ce ne-am săturat de această minune a naturii, am decis să ne întoarcem. Am zis minune, dar nu e chiar așa de miraculoasă această cadă care este de fapt scobitură în piatră făcută de apa unei cascade. Vezi d-astea prin România aproape oriunde e și un râu prin munți. Dar na, la greci am înțeles că există doar șapte râuri. În total. Nu știu eu geografie prea bine, dar în România cred că avem cel puțin 20000000000 de râuri. Sau cel puțin așa mi se părea când învățam în ultimele din clasele primare. Pokemon Go.

Șiiiiii...

Cum se întâmplă de fiecare dată, unul din noi a fost atât de impresionat de curgerea apei, de umiditatea pădurii și de roua de pe toată verdeața care ne înconjura, încât a simțit chemarea naturii. Așa cum se cuvine, a așteptat până am dat de o bifurcație și a spus o glumă absolut necesară de genul ”mă duc să dau mâna cu ursul” sau altceva similar, apoi a ieșit de pe poteca principală și s-a făcut nevăzut după primul tufiș destul de des încât să fie plauzibil că se ascunde după el un urs care dă mâna cu oameni. Descriere excesivă. Pregătire sau mai bine zis amânare a momentului în care vine gluma cea mai bună. Daum.

La cel mult zece secunde după ce omul s-a dus spre locul de întâlnire cu ursul, un cuplu de tineri pensionari ne-a prins din urmă. Soțul a simțit aceeași chemare a naturii și aceeași inspirație să meargă dincolo de tufișul ursului. Soția a înțeles altceva.

Venind în urma soțului în grabă, ajunge aproape de omul nostru și strigă după oropsitul care a luat-o de nevastă, în gura mare:
- Faci poze?!? Faci poze?!?!?!?!?

Privirea ei s-a întâlnit cu privirea omului care nici nu terminase de... comunicat cu natura... și își opri marșul lătrat pe care-l pornise. Noi fiind la câțiva metri de scenă n-am putut să ne abținem și am scos sunetele alea guturale pe care le faci atunci când îți vine să râzi și vrei să te abții. Ea se uită la noi, noi toți ne uitam la ea. Știe că am văzut tot. Știe că vor urma râsete. Pe fața ei puteai să citești o emoție extrem de complicată. Un amestec de rușine, furie, indignare și oroare părea că o cuprinse, iar noi ne îndreptăm privirile în orice altă direcție și râdem cu frână în continuu. Era oricum inutil să ne mai abținem, pentru că zâmbeam ca niște psihopați și scoteam tot felul de sunete, ca să atenuăm presiunea. iPhone 7.

Tot restul excursiei a trecut ca o clipă după faza de pe traseu. Ne-am întors în stațiune destul de devreme, am mai 'făcut poze' de câteva ori și seara ne-am plimbat pe strada principală, fără o destinație clară. Un tip destul de vorbăreț ne acostează din fața restaurantului lui, dar care nu era chiar al lui, spunându-ne că nu o să mâncăm nicăieri în lume mai bine decât la el. Părea genul ăla de vamaiot care nu mai era tânăr, cu elemente de rocker și de hipiot în ținută, păr lung și aspect fals de om neîngrijit. Cred că ne-am simțit destul de relaxați ca să îl lăsăm să ne povestească toate detaliile plictisitoare despre cum a ajuns el aici, care e faza cu restaurantele astea care îți dau țeapă la gramaje și cum el are prețuri corecte, mici buni și bucătarul era o tanti bătrână de care nu mai știu a cui mamă a zis că era. După vreo zece minute, parcă, l-am părăsit pe acest român onest și am hotărât să nu ne mai plimbăm prin zona asta a stațiunii de-acum încolo. Nine eleven.

Să fie bine.

Dimineața următoare ne-a fost foarte grea. Vlad cu Oana au mers într-o excursie fără noi, la Meteora. Noi mai fuseserăm anul trecut și am decis că n-are rost să mai mergem și acum. Dar nu cred că ați înțeles. Dimineața a fost grea, nu pentru că au plecat ăștia fără noi, ci pentru că ne-am izbit iar de problema cafelei de la micul dejun. În ciuda faptelor de până acum, noi tot am avut speranța că data viitoare vom bea cafea bună. Ioc! Un vis îndepărtat... Protest RCA.

Mai pe la prânz, fiindcă vremea nu a ținut cu noi, am luat autobuzul până în orașul Katerini. Nici bine n-am ajuns în centru, că auzim de sub o mașină de gunoieri schelălăieli și vaiete. O cățea probabil surdă stătuse în calea mașinii de gunoi și ăștia n-au văzut-o. Totuși, a scăpat săracul animal de sub mașină și după aceea n-a mai schelălăit, dar a dispărut destul de repede. Da mă, era maidanez.

Centrul orașului era la fel cum îl știam de acum un an, doar că de data asta am nimerit fix într-una din zilele alea în care grecii își bagă picioarele în tot și închid după prânz. În afară de câteva magazine din lanțuri d-astea internaționale sau puținele cafenele, totul era închis cu lacăt. Măcar am zis să ne așezăm la o cafea, ca să nu zicem că am venit chiar degeaba până în orașul ăsta amorțit. În ciuda plângerilor pe care le-am avut până acum, nu toți grecii fac o cafea oribilă, iar asta pe care am sorbit-o la terasă a fost chiar ok. Clinton.

În sfârșit.

Pe seară ne reîntregim grupul și mergem să mâncăm la celebrul restaurant al cărui nume nici acum nu știu să-l pronunț, dar pe care-l știam noi de anul trecut. Mekas? Megkas? Mekgas? Era un restaurant mișto și mereu am mâncat bine aici. Și așa s-a întâmplat și acum. Eu n-am făcut poze de instagram cu mâncarea, dar Oana s-ar putea să fie de ajutor aici. Am mâncat tot din farfurie, special ca să vadă ospătarul nostru că am terminat, pentru că știam ce se întâmplă după ce cerem nota de plată. Ne-am uitat unii la alții cu entuziasm, așteptând un desert din partea casei, dar nu am primit ceea ce speram. În loc de o prăjitură cu ciocolată foarte bine făcută, am primit mini înghețate pe băț.

Disappointeeeeeed!!!
Trimiteți un comentariu