20 decembrie 2009

Lopată

A venit iarna. Se apropie Crăciunul și Anul Nou. Nimeni nu mai are bani de cheltuit, mai ales pe distracții.

Trezit de dimineață, cu noaptea în cap la ora 10, merg să mă tund, la frizeria unde e Florian Țiganul, frizerul preferat al unui alt purtător de nume al plantelor frumoase, dar mă tund la o domnișoară. Nu mai știu, dar cred că până acum n-am mai întâlnit o frizeriță mai amabilă, motiv pentru care las 5 lei pe nevăzute într-un buzunar.

Treaba pe care o am pare simplă, mai ales acum după ce sunt tuns și mă simt bine. Două lopeți și de restul anti-gel. Bricostore mai întâi, e o mică aglomerație, dar nu se simte agitație și pare chiar intim să te plimbi printre raioane cu restul oamenilor. Trecem la Cora, dar nici aici nu vedem urmă de lopeți.

Cartierul 23 august, plin de service-uri auto și depozite de materiale de construcții. Dacă nu suntem atenți, or să ajungă să fie mai multe firme decât case aici. Turul cartierului se face rapid și ultima oprire e străjuită de doi lei deghizați în câini. Lei jucăuși.

Direcția nouă: Selgros Pantelimon. Panica de cumpărături la un loc cu restul lumii, după cum se pare aici, mă grăbește și nu am decât să ies și de-aici. Singurul mod de a ieși era pe la casele de marcat și eu zbor pe lângă una ca și cum pierdeam autobuzul. Deja, cu noua tunsoare, frigul parcă se simțea din ce în ce mai puțin.

Oborul este un loc fascinant. În primul rând, locul meu de parcare este exact la intrarea în târg. În al doilea rând, toate acoperișurile improvizate ale barăcilor sunt cu aproape un cap mai jos decât mine, deci plimbarea mea scurtă printre tarabe îmi impregnează o temporară panică de a nu fi drept.

- Ce să faci cu aia, să te întorci la mine cu ea ruptă? Ia de-aici din aluminiu sau din fier, cum trebuie să fie o lopată.

Aluminiul, se pare, este foarte scump: "60 de lei, dar e 70 la alții."
- Bine atunci, să fie în continuare.
În ultimul rând, Oborul este plin de voci. Mai plin ca tot ce am văzut până acum. O voce spune alteia că tramvaiele nu mai merg pe-aici. Eu am mers de la semafor până la târg în spatele unui tramvai. Și când am ieșit, tramvaiul venea iar din spate.

Adevărata panică nu începe decât atunci când intri în pas lent la Kaufland și ajungi să fugi spre ieșire și constați că nu ai pe unde. Sunt prins într-o capcană a nesătulilor. Cozile de oameni și cărucioare sunt ca niște rădăcini de copaci, care s-au extins peste tot și nu poți să treci decât dacă îi deranjezi pe codași. Unii chiar au pe față expresia celebră de parcă ar zice ca pe vremuri: "Pe aici nu se trece!". Oprit și panicat, soluția îmi vine când mă gândesc la vomă. Tot ce bagi în gură, iese tot pe gură. Așa că ieșirea este de fapt intrarea, iar navigatul printre raioane, după paravane și pereți care despart începutul de restul magazinului, mă aduce iar la zăpadă.

Zăpada asta e ciudată. Plăcută văzului, urâtă de celelalte simțuri. Zăpada mă face să mă gândesc la legile universului, pentru că îmi arată cum stau lucrurile. Zăpada nu vrea să fie lopătată, nu va fi lopătată.

Mereu am fost un pic confuz în zona Ghica, așa că merg după amintiri și le văd înaintea mea ca pe niște pași care trebuie făcuți pentru a scăpa cu bine. Mă enervează parbrizul, este murdar și mă murdărește și pe mine.

Niciodată n-am auzit muzica de la radio ca acum. Cel mai surprinzător că volumul dat spre maxim îmbunătățește chiar și melodiile care altfel te-ar enerva. Cum ar fi orice de la Bon Jovi. Parcarea în Carrefour este plină, rău. Unele locuri sunt blocate de munțișori de zăpadă jegoasă, dar locul meu este perfect pentru că-mi permite să las un pic mașina în stradă și tot să fie loc destul ca să treacă altele.

Cel mai ciudat este că, în mintea mea, șansele de a mai găsi ceea ce caut par să fie la fel ca și la început. Adică mari și foarte probabile. Surprinzător, situația în magazin este aproape bună. Parcarea era ca un purgatoriu, care m-a împins în ceea ce părea a fi o altă capcană. Drumul înapoi spre mașină este chiar liniștit, mai ales că sunt conștient de alunecușul format din asfalt, zăpadă topită și talpa de cauciuc a bocancilor.

Praktiker și Metro. Voluntari. Parcare cu care sunt familiarizat și puțină lume. Puține mașini. Printre raioane abia dacă vezi vreo persoană fizică. Suntem intruși într-o lume a facturilor și a declarațiilor. Deși este una dintre cele mai vechi, Praktiker are cea mai ciudată organizare a mărfurilor. Ieșirea mă face pentru prima oară să mă simt un pic dezamăgit. Aș fi vrut să cumpăr orice, dar n-avea rost. Metro e ceea ce a fost mereu: un loc unde intri cu card. Cam la fel ca și cu aluminiul din Obor, Metro este prea fandosit pentru binele meu.

Drumul cel mai frumos din tot Bucureștiul vizitat de mine în acea dimineață a devenit Centura. Liber și fără orice semn de zăpadă pe asfalt. Parbrizul mă enervează, mă murdărește și pe mine cu murdăria lui.

Din loc în loc, ochii mei scanează orice obiect în orice vitrină a oricărui magazin pe lângă care trec în viteză. Parchez. Sunt acasă. Mă gândesc deja să-mi iau lopată diseară, cu unii dintre tovarăși. Unii, pentru că alții sunt ori plecați, ori... plecați în pula mea de cetățeni.
Trimiteți un comentariu