19 decembrie 2009

Senzație

Mai întâi a fost o apropiere, la care am fost atent, dar nu mi s-a părut nimic important. Apoi ne-am cam apropiat bine și parcă ceea ce vorbeam și făceam cu restul erau doar de fațadă, pentru că noi vorbeam între noi, prin atingeri, prin pozițiile corpului, cu picioarele încrucișate sau rezemați umăr în umăr. Apoi am fost despărțiți un pic, din cauză că s-au rearanjat oamenii prin pat, dar imediat cum s-a făcut loc, apropierea s-a întâmplat din nou. Eram ca și cum am fi fost așa de zeci de ani și totul mi se părea nou, dar natural. Unul lângă altul, auzeam șoapte nerostite, neauzite și vedeam legături nevăzute.

Râsul nostru era diferit de al celorlalți, păream că râdeam de bucurie, iar faptul că aveam ceva amuzant de văzut ne elibera, pentru că ne descătușam toate emoțiile prin râs. Nici un dacă. Totul este așa cum trebuie să fie, până la cele mai neimportante condiții.

Abia aștept, iar. Când?
Trimiteți un comentariu