Mai întâi a fost o apropiere, la care am fost atent, dar nu mi s-a părut nimic important. Apoi ne-am cam apropiat bine și parcă ceea ce vorbeam și făceam cu restul erau doar de fațadă, pentru că noi vorbeam între noi, prin atingeri, prin pozițiile corpului, cu picioarele încrucișate sau rezemați umăr în umăr. Apoi am fost despărțiți un pic, din cauză că s-au rearanjat oamenii prin pat, dar imediat cum s-a făcut loc, apropierea s-a întâmplat din nou. Eram ca și cum am fi fost așa de zeci de ani și totul mi se părea nou, dar natural. Unul lângă altul, auzeam șoapte nerostite, neauzite și vedeam legături nevăzute.
Râsul nostru era diferit de al celorlalți, păream că râdeam de bucurie, iar faptul că aveam ceva amuzant de văzut ne elibera, pentru că ne descătușam toate emoțiile prin râs. Nici un dacă. Totul este așa cum trebuie să fie, până la cele mai neimportante condiții.
Abia aștept, iar. Când?
5 comentarii:
Mi-a placut tonul prozei in devenire din blogul tau..ca adus de un vant rece si proaspat. Numai bine.
Eu sant mai 'prafuita' in blogul meu.
Am încercat.
să înțeleg că asta e începutul romanului pe care ești aproape gata să îl publici?
Nicidecum. E o chestie reală.
Am un balot de fan proaspat.Ne rasfatam,ce zici?:|
Trimiteți un comentariu