Paralia calling - 2

Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva cu textele astea, ca să fie găsit pe net. Adică să bag niște cuvinte cheie, niște referințe la chestii de actualitate. Donald Trump. Godină.

În ziua care a urmat, am fost în prima excursie spre Muntele Olimp. Ne-am trezit un pic mai devreme decât normal și în secret zâmbeam cu anticipație pentru că mă așteptam să fie ghid în excursia asta o tipă de care am zis în prima parte. Și zâmbeam, cum am zis, pentru că ea ca ghid ar fi vorbit la microfon în autocar. Primul lucru pe care l-ar fi spus ar fi fost urarea de ”Bună dimineața!”, iar modul în care spune tipa asta orice cuvânt e super amuzant. Gândește-te la o voce falsă de fetiță, plus un ton îndulcit la extrem și parcă o fericire simulată cu oarecare succes. Olympics.

Bună diminiațaaaaaaaa!

N-a fost ea, din păcate. Ne-am luat pachetele în liniște și am ajuns la autocar printre ultimii, pentru că logic că pensionarii erau acolo cu cel puțin 5 ore înainte. Și da, autocarul nu venea în fața hotelului să ne ia, am fost informați că pentru orice excursie, autocarele vin în parcare la Lidl. Brexit. De asemenea, am menționat pachete, pentru că era politica hotelului să compenseze pentru faptul că pierdeam micul dejun, făcând niște amărâte de sandvișuri și punându-le într-o pungă, alături de o sticlă de apă plată.

Autocarul ăsta era mai mișto decât ăla cu care am venit în Grecia. Adică măcar n-am mai nimerit într-un scaun făcut din ciment.

Eheee, dar mă apucă râsul și acum când îmi aduc aminte de excursia asta! Căldură. Prima parte a fost cea mai interesantă, pentru că am fost să vedem ceva chiar mișto: defileul nu-mai-știu-cum, unde era Cada lui Zeus. Am impresia că orașul ăla de unde am coborât din autocar și am început traseul se numea în greacă într-un fel în care se traducea ceva de genul: Orașul de Piatră. Hexi Pharma.

Pur și simplu.

Traseul a început direct de pe o străduță a orășelului și chiar ne-a surprins faptul că nu a fost vorba de o potecă normală, ci de un viaduct acoperit cu dale de ciment. Unele erau mai șubrezite, altele se mai mișcau când pășeai pe ele, dar în general totul era în regulă. În felul ăsta, am observat că intervenția omului asupra naturii a fost minimă. Vocea României. Totuși, fiindcă era doar acest viaduct, au fost niște mici inconveniențe legate de faptul că noi am venit cu un grup mare de oameni... mai erau alte grupuri mari de oameni... unii veneau... alții plecau... Aia e.

Că na!

După ce s-au căscat gurile îndeajuns, după ce ne-am săturat de această minune a naturii, am decis să ne întoarcem. Am zis minune, dar nu e chiar așa de miraculoasă această cadă care este de fapt scobitură în piatră făcută de apa unei cascade. Vezi d-astea prin România aproape oriunde e și un râu prin munți. Dar na, la greci am înțeles că există doar șapte râuri. În total. Nu știu eu geografie prea bine, dar în România cred că avem cel puțin 20000000000 de râuri. Sau cel puțin așa mi se părea când învățam în ultimele din clasele primare. Pokemon Go.

Șiiiiii...

Cum se întâmplă de fiecare dată, unul din noi a fost atât de impresionat de curgerea apei, de umiditatea pădurii și de roua de pe toată verdeața care ne înconjura, încât a simțit chemarea naturii. Așa cum se cuvine, a așteptat până am dat de o bifurcație și a spus o glumă absolut necesară de genul ”mă duc să dau mâna cu ursul” sau altceva similar, apoi a ieșit de pe poteca principală și s-a făcut nevăzut după primul tufiș destul de des încât să fie plauzibil că se ascunde după el un urs care dă mâna cu oameni. Descriere excesivă. Pregătire sau mai bine zis amânare a momentului în care vine gluma cea mai bună. Daum.

La cel mult zece secunde după ce omul s-a dus spre locul de întâlnire cu ursul, un cuplu de tineri pensionari ne-a prins din urmă. Soțul a simțit aceeași chemare a naturii și aceeași inspirație să meargă dincolo de tufișul ursului. Soția a înțeles altceva.

Venind în urma soțului în grabă, ajunge aproape de omul nostru și strigă după oropsitul care a luat-o de nevastă, în gura mare:
- Faci poze?!? Faci poze?!?!?!?!?

Privirea ei s-a întâlnit cu privirea omului care nici nu terminase de... comunicat cu natura... și își opri marșul lătrat pe care-l pornise. Noi fiind la câțiva metri de scenă n-am putut să ne abținem și am scos sunetele alea guturale pe care le faci atunci când îți vine să râzi și vrei să te abții. Ea se uită la noi, noi toți ne uitam la ea. Știe că am văzut tot. Știe că vor urma râsete. Pe fața ei puteai să citești o emoție extrem de complicată. Un amestec de rușine, furie, indignare și oroare părea că o cuprinse, iar noi ne îndreptăm privirile în orice altă direcție și râdem cu frână în continuu. Era oricum inutil să ne mai abținem, pentru că zâmbeam ca niște psihopați și scoteam tot felul de sunete, ca să atenuăm presiunea. iPhone 7.

Tot restul excursiei a trecut ca o clipă după faza de pe traseu. Ne-am întors în stațiune destul de devreme, am mai 'făcut poze' de câteva ori și seara ne-am plimbat pe strada principală, fără o destinație clară. Un tip destul de vorbăreț ne acostează din fața restaurantului lui, dar care nu era chiar al lui, spunându-ne că nu o să mâncăm nicăieri în lume mai bine decât la el. Părea genul ăla de vamaiot care nu mai era tânăr, cu elemente de rocker și de hipiot în ținută, păr lung și aspect fals de om neîngrijit. Cred că ne-am simțit destul de relaxați ca să îl lăsăm să ne povestească toate detaliile plictisitoare despre cum a ajuns el aici, care e faza cu restaurantele astea care îți dau țeapă la gramaje și cum el are prețuri corecte, mici buni și bucătarul era o tanti bătrână de care nu mai știu a cui mamă a zis că era. După vreo zece minute, parcă, l-am părăsit pe acest român onest și am hotărât să nu ne mai plimbăm prin zona asta a stațiunii de-acum încolo. Nine eleven.

Să fie bine.

Dimineața următoare ne-a fost foarte grea. Vlad cu Oana au mers într-o excursie fără noi, la Meteora. Noi mai fuseserăm anul trecut și am decis că n-are rost să mai mergem și acum. Dar nu cred că ați înțeles. Dimineața a fost grea, nu pentru că au plecat ăștia fără noi, ci pentru că ne-am izbit iar de problema cafelei de la micul dejun. În ciuda faptelor de până acum, noi tot am avut speranța că data viitoare vom bea cafea bună. Ioc! Un vis îndepărtat... Protest RCA.

Mai pe la prânz, fiindcă vremea nu a ținut cu noi, am luat autobuzul până în orașul Katerini. Nici bine n-am ajuns în centru, că auzim de sub o mașină de gunoieri schelălăieli și vaiete. O cățea probabil surdă stătuse în calea mașinii de gunoi și ăștia n-au văzut-o. Totuși, a scăpat săracul animal de sub mașină și după aceea n-a mai schelălăit, dar a dispărut destul de repede. Da mă, era maidanez.

Centrul orașului era la fel cum îl știam de acum un an, doar că de data asta am nimerit fix într-una din zilele alea în care grecii își bagă picioarele în tot și închid după prânz. În afară de câteva magazine din lanțuri d-astea internaționale sau puținele cafenele, totul era închis cu lacăt. Măcar am zis să ne așezăm la o cafea, ca să nu zicem că am venit chiar degeaba până în orașul ăsta amorțit. În ciuda plângerilor pe care le-am avut până acum, nu toți grecii fac o cafea oribilă, iar asta pe care am sorbit-o la terasă a fost chiar ok. Clinton.

În sfârșit.

Pe seară ne reîntregim grupul și mergem să mâncăm la celebrul restaurant al cărui nume nici acum nu știu să-l pronunț, dar pe care-l știam noi de anul trecut. Mekas? Megkas? Mekgas? Era un restaurant mișto și mereu am mâncat bine aici. Și așa s-a întâmplat și acum. Eu n-am făcut poze de instagram cu mâncarea, dar Oana s-ar putea să fie de ajutor aici. Am mâncat tot din farfurie, special ca să vadă ospătarul nostru că am terminat, pentru că știam ce se întâmplă după ce cerem nota de plată. Ne-am uitat unii la alții cu entuziasm, așteptând un desert din partea casei, dar nu am primit ceea ce speram. În loc de o prăjitură cu ciocolată foarte bine făcută, am primit mini înghețate pe băț.

Disappointeeeeeed!!!

Paralia calling - 1

E o senzație greu de descris pe care încearcă să o descrie filmul la care fac referire cu titlul articolului ăsta. Nu contează dacă știi despre ce film e vorba. Cred că nu greșesc dacă îmi imaginez că fiecare om o simte... Și nu doar o dată în viața lui!

Autocarul, pentru câte trasee or fi fost făcute cu el, părea decent. Ne-am așezat strategic în spate, dar după cum arată orice mare bătălie din istorie, nu s-a pomenit nicicând de o strategie perfectă. Motorul era în spate, iar la mine s-a nimerit să stau pe un loc unde nu se găsea spătarul unui scaun confortabil de autocar, ci o placă de beton acoperită cu o cârpă.

În fine.

Drumul până la granița cu Bulgaria a fost lipsit de evenimente interesante. Nici măcar un râgâit silențios care a făcut toată partea din spate a autocarului să pută a usturoi nu a fost prea interesant. Nu voiam să zic nimic, dar ăla cu sandvișuri de la trei rânduri mai în față clar nu a auzit instrucțiunile ghidului despre mâncatul în autocar. Parcă mi s-a făcut poftă de chiftele d-alea pe care le face maică-mea, unele din ele pline de usturoi și foarte gustoase. Greața învinge orice fantezie acum, mai ales că scaunul inconfortabil părea că îmi împinge coloana vertebrală până în stern. Cred că d-asta am făcut un început de burtă.

Așa.

Hai să stăm la graniță două ore, lângă aparatul ăla care scanează tiruri. În mod inexplicabil, șoferul autocarului nostru ține motorul pornit, parcă special să fie gălăgie și să nu audă nimeni cum se pișă în boscheții de lângă șina de tren niște femei, hai că zic țațe. Cu a, nu cu â.

Tirul din spatele nostru transportă niște vaci plictisite și primul sunet de copită lovind fierul benei în care erau puse ne duce cu gândul la tot felul de scenarii expirate, văzute în zeci de filme, toate la fel de proaste. Avem imaginație bogată, dar aproape nimic nu e original sută la sută.

Restul drumului parcă a fost un coșmar din ăla ca-n filme (păi da, cum ziceam), în care te trezeai speriat dintr-un vis și de fapt erai tot într-un vis. Momentele în care mai opream la vreun popas nu ajutau cu mai nimic, pentru că eu personal nu aveam chef să mă întind și să mă împrospătez cu aer curat, voiam să dorm. La un moment dat am trecut granița spre Grecia și n-a fost nimic mai trist pe tot restul drumului decât glumele făcute de ghid când le dădea înapoi buletinele oamenilor din autocar. Și poate că vrei să știi care au fost, dar nu zic, na.

Cum ziceam.

Am reușit să dăm jos bagajele din autocar și am intrat în holul hotelului. Normal că toate mesele și toate scaunele sunt ocupate de centenari, ăștia care au adus atâtea contribuții la stat și acum sunt pensionari cu drepturi divine. Pardon! Au adus contribuții la statul care era înainte de '89. Și pe lângă asta, știi că o femeie e blocată la propriu în trecut când coafura ei arată exact ca o căpiță de fân blond, probabil copie după vreo cântăreață de muzică populară de la americani din anii '60. Mai interesant era faptul că nu vorbea cu nimeni și părea foarte retrasă așa ca fire. Bărbate-su, în schimb, un adevărat mascul alfa.

Păi cum mă să fie el dat afară din cameră la ora 8? Ce dacă vine o altă serie de mumii înainte să plece grupul nostru și trebuie să se facă ordine și curățenie în camere? Dar el ar trebui să fie primit cu covorul roșu și așezat într-un pat de pluș, să i se facă masaj de către o tailandeză pricepută (dacă știi ce zic) și să îi pupe tălpile proprietarul hotelului, pentru că a hotărât el să vină în acestă excursie pe care a dat atâția bani (probabil a plătit și pentru nevastă-sa, că pare genul de casnică inutilă)! Pe asta ultima am inventat-o eu, dar atât de mult îmi doresc să îi arăt că așa părea țipând ca un mare țăran la săraca fată de la recepție care încerca să își facă prezentarea pentru sejurul de care urma să avem parte cu toții. Oare sunt ipocrit dacă mi-a convenit că țărănismul acestei scârbe de om a reușit să schimbe ora la care trebuia să eliberăm camerele la plecare de la 8 la 9?

Aia e.

Facem ce facem pe lângă recepție și ne primim camerele până la urmă. Avem călcâiele aprinse și somnul ne-a trecut de când am văzut răsăritul soarelui. Un schimb rapid de haine, o mică pregătire... Na, că am ajuns pe plajă!

Dar stai. De ce ne grăbim? Noi nu ne-am grăbit. Ne-am luat beri de la magazin și am fost acolo unde știam noi că e de bine. Poate că aici ne-am grăbit un pic, eu cel puțin pentru că am deschis o bere în fața chelnerului care a venit să ne ia banii pentru șezlong. Și îi zic în engleză simplă că nu știu ce vrea să fac, să îmi spună ce pot să comand din meniul terasei și să ne lase să stăm pe șezlongurile pe care le-am ales. El a ales să îmi ia berea din mână și să îmi spună că nu se poate să beau chestii aduse din afara terasei.

Un mic hop, dar na!

Ne-am dus la celălalt capăt al plajei, unde am dat peste un foarte interesant chelner care ne-a primit cu zâmbetul pe buze și cu glume ok. A fost o surpriză plăcută, pentru că ne gândeam că așa cum a fost experiența cu țăranul ăla de dinainte o să fie și pe restul plajei. Eram un pic enervat, dar cum n-a zis nimeni nimic despre asta, am mers cuminte până la locul unde am stat ulterior de fiecare dată când am venit la plajă. Omul părea scos din filmul 'Ghost in the Shell' direct și mi-a plăcut că avea mereu ochelarii ăia cu lentile rotunde la ochi.

Cu un an înainte, am găsit o monedă de 2 euro pentru că iubita mea s-a speriat de o albină care i-a zburat pe lângă față, așa că anul ăsta am venit pregătiți cu plici. Pe bune! Și faptul că erau albine zilnic și în număr destul de mare la plajă acum un an, dar și faptul că am luat plici anul ăsta. Bine că nu au mai fost albine, dar erau niște fluturi wanna-be care păreau mai mult a molii. Ăștia nu au provocat nici o panică, deci n-am mai găsit bani de pe urma haosului care nu s-a mai produs. În orice caz, apa era plină de alge moarte, care pluteau în valurile care se spărgeau la mal.

Stai așa.

Mergem și noi să mâncăm de prânz, luăm și mai multă bere și ne întoarcem la plajă. Am zis că nu mai intru în apă, că mi s-au umplut șorții de alge și mai bine stau la umbră și beau bere, dar mi s-a dovedit din nou în această viață că neașteptatul vine atunci când nu te aștepți. S-a curățat apa de alge! N-am mai intrat în apă decât o dată, dar tot e ceva.

Oricum.

Seara a venit până la urmă! Nicicând nu mă așteptam să mergem la 'locul unde se adunau românii' și să prindem liberă masa care era fix în dreptul televizorului. În orice scenariu imaginabil n-am văzut echipa noastră să bată francezii, dar tot a fost nasol că am pierdut. E ca o datorie patriotească să fii dezamăgit dacă pierde echipa națională, mai ales că a fost meciul de deschidere al Euro 2016. În orice caz, mult mai surprinzător decât faptul că au reușit 'băieții noștri' să dea un gol Franței a fost faptul că am avut energie pentru tot drumul cu autocarul din România până în Grecia, plus o zi de plajă și bălăceală, iar finalul fiind undeva târziu după miezul nopții și cu destulă bere la bord cât să stingi un foc de grătar. N-am făcut grătar, doar am ilustrat cantitatea de bere pe care am băut-o de-a lungul zilei.

Trezirea!

Avem ochii creponați, ne mișcăm greu și totuși zâmbim. Ne-am dat jos din pat de parcă ne obliga onoarea sau datoria, fără să dăm alarma un pic mai târziu și cu o silențiozitate absolută. Cuvântul silențiozitate nu este recunoscut de dicționarul Google. Oare n-o fi cu adevărat un cuvânt? Ne luăm farfurii și tacâmuri, mâncare destulă la fiecare în farfurie apare, iar gemurile sunt exact cum le știam de mic. Avem și un cazan mare care conține ceea ce pare a fi cafea, altul mai mic doar cu apă fierbinte pentru ceai, plus o ulcică metalică de lapte. Nimeni nu părea dubios, nimeni nu a schițat vreo grimasă sau vreun gest de dezamăgire măcar. Adevărul e că nu prea m-a izbit nici un miros puternic de cafea, dar pe moment nu ne-am dat seama niciunul. Oricum trebuia gustată ca să vezi despre ce e vorba. Cafeaua nu era cafea. Părea să fie cafea, mirosea cât de cât a cafea, dar la gust se apropia de echivalentul sucului la dozator Tec față de cel stors din fructe reale. Era o chestie fierbinte, care nu putea fi ajutată cu nici o cantitate de zahăr sau lapte ca să fie considerată cafea.

Să zicem.

În drum spre plajă, într-un magazin d-ăsta de chestii pe care le găsești mereu în stațiuni de pe lângă mare, vedem printre lanterne, breloace și set de linguri și furculițe acel joc de care a auzit toată lumea, dar pe care nu știam să-l jucăm niciunul. Mă refer la Uno. Era un euro pachetul, așa că l-am luat și ne-am hotărât să-l încercăm. Unii dintre noi, cel puțin, au încercat. În schimb Oana a trecut peste legile realității și cumva a făcut fix 500 de puncte din primul joc. Nici dacă vorbeam cu toții să câștigăm și să pierdem puncte intenționat, într-o seară în care s-ar fi aliniat planetele și ar fi fost lună plină, nu ne-ar fi ieșit din prima acest rezultat, deci clar Oana a avut acces temporar la ițele destinului și le-a făcut un nod cu fundă, doar ca să reușească scorul perfect, din prima. Așa cum ați înțeles, desfășurarea zilei a avut doar aceste două momente definitorii: cafea-lături și Uno-Oana.

Că na!

Don't you look at me, Cardboard man!

There I was, taking a stroll down a boulevard in the city of Bristol. For the past ten minutes, not one single trash can to throw my gum. This sort of thing would be dealt with differently back in Romania, as I wouldn't have to think twice before throwing my gum wherever I'd be. Not that I am the kind of person who doesn't care about littering, but because I feel comfortable enough to not care about the law. 

In England, however, it was another matter completely. Going on a vacation in another country, which in most cases means it's some place where the people are more civilized and the laws are actually followed, I always go into this self-conscious state of mind and actively think about what I'm doing and if it's the right way to do it. Things like jaywalking, littering, smoking in public spaces or, I don't know, pissing in a corner, are straight up life in jail sentences in my mind. 

So, yeah, there I was overthinking what to do with this gum that I chewed on for the past half an hour, since there was no way I would just throw it on the sidewalk and move on. It was kind of late at that time, but people were still present on the streets and my idea was to at least throw the gum when it was just me and the other people in my group. But I made a bad call, thinking that a trash can would show up soon, so I took the gum out of my mouth and held it in my palm with false hope.

As we continued walking, gum in hand and no god damned trash can in sight, I seized an opportunity when we took a right turn and saw no people roaming on the street ahead. Even better, a sewer grate would cross my path in just a few steps, so that was the perfect moment.

Aim, shoot, miss. The stupid gum was now too sticky to roll into the fathoms of the sewer and it remained there, glued to one of the grates and sticking out like a star on the night sky. But the mission was completed, at least. No one saw me do it and it was almost perfect.

Why I felt an irrational uneasiness about it, soon became clear to me with an even more irrational turn of events. When I raised my head to look away from the sticky gum, my head turned left towards the store we were passing by at that time.

There he was, smiling right at me and his eyes piercing through my soul, dressed in blue overalls while holding a hammer to show he is a working man. I knew he must have seen me, specifically smiling to let me know he knows what I did, even though that was actually impossible. It was a god damned cardboard cut out of a man, lifesized and placed in the shopfront, right there where I chose to break the law. And I hated him so great, I wanted to break the glass and tear him apart.

Don't you look at me, Cardboard man!