Senzatie...

Totul începe cu o simplă amintire. Creierul o procesesează repede, mai repede decât are timp restul corpului să reacţioneze. Aproape că eşti acolo, vezi ce-ai văzut atunci, auzi ce-ai auzit atunci.

Şi totuşi nu e important ce ai văzut sau ce ai auzit. Inima îţi dă semnalul ăsta, când începi să simţi ceea ce ai simţit şi atunci. Începe să bată repede şi simţi cum pompează sângele agitat, ca şi cum ar fi vorba de magie, prin tot corpul. Şi corpul începe să tremure niţel. Nervii se aprind în tot corpul, de parcă ai fi gâdilat şi electrocutat, uşor, peste tot în acelaşi timp.

Acum creierul e cel care rămăsese în urmă şi cu greu se pune pe acelaşi plan cu restul corpului. Începi să simţi ceva care n-are nici o logică: ţi-e frică. Şi asta e foarte ciudat, pentru că ştii că te-ai simţit parcă prea bine când s-a întâmplat şi, conform logicii, amintirea unui lucru plăcut nu are cum să provoace frică.

Pentru că eşti obişnuit însă, reuşeşti să găseşti o oarecare logică pentru a explica această situaţie: un animal simte din instict plăcere când dă de lucruri plăcute; noi însă, oamenii, care am "evoluat" atât mental cât şi spiritual, am dezvoltat un nou tip de instinct. Acest instinct este unul de auto-limitare. Ne auto-limităm "pentru că aşa e corect", "pentru că e păcat", "pentru că se uită ăia urât la mine", pentru că nu simţim că merităm aşa ceva.

Cumva, am ajuns să vrem să fim trişti, să vrem să fim supuşi, să vrem să fim pedepsiţi.

Nu evoluăm, doar ne închidem...