Cu capul inainte

Niciodată nu m-am simţit bine când mă gândeam să sar cu capul înainte într-o piscină. Sar în piscină, nu mi-e frică de sărit, dar niciodată cu capul înainte. Mişcarea asta, poziţia pe care o iei, paşii care trebuie parcurşi... sunt teren neexplorat pentru mine. De fiecare dată când sunt la o piscină încerc să trec peste problema asta şi să învăţ puţin câte puţin cum se face. Mă gândesc prea mult la tot felul de tâmpenii şi nu fac niciodată progres. Aşa că fac un pas înapoi şi mă uit la ceilalţi cum sar, fără reţineri, fără inhibiţii, şi îmi pare rău că nu sar şi eu.

Nimic nu se compară cu săritul în piscină cu capul înainte. Ai mai fost în apă, ai intrat în piscină în multe feluri, dar chiar nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai când faci primul contact cu apa şi, cu palmele lipite ca la rugăciune, îţi deschizi singur calea pentru a te scufunda pe deplin în ea. Apoi descrii un arc de cerc perfect pe sub apă şi revii la suprafaţă. Totul se simte diferit. Apa e mai blândă, mai uşor de înţeles. Toţi muşchii îţi sunt agitaţi de o stare euforică şi tu crezi că vor să mai sari din nou.

Acum că ai sărit tu, cu capul înainte... ştii că altcineva nu vrea să sară ca tine, cu capul înainte.

:(

Amanare

Aveam în plan azi, să facem temele pentru facultate. Totul a mers bine şi nu ne-am grăbit să începem. Când am ajuns la momentul în care trebuia să ne apucăm de teme cu pix, foaie şi toate cele... am amânat. Şi ce am rezolvat cu asta? Temele oricum nu erau făcute, aşa că nu poţi să zici că am pierdut ceva (timp mai e!). În schimb am câştigat ceva mai bun...

Lenea e bună uneori.
:)

Partea a doua

Nu e ceva pe care îl poţi explica. Pentru mine nu a fost niciodată vorba de caterincă sau de "Hai că e marfă!". Trebuie să treci prin asta chiar tu, ca să înţelegi care e, de fapt, faza.

Ajungi în sfârşit la metrou şi parcă îţi vine să crezi că nu meriţi încă să scapi aşa uşor. E o senzaţie ciudată, când ai îndurat atâtea prin frig şi pustietate, să stai pe peron aşteptând metroul. Te simţi ca în scena aia din Nu-Ştiu-Ce-Film-De-Război în care îi scot soldaţii americani pe evreii schilozi din lagăre şi era panică să nu le dea prea mult de mâncare, pentru că ar fi mâncat până ar fi plesnit, la propriu. Parcă nu vrei nici tu să plesneşti de la prea multă căldură şi comoditate, aşteptând pe o bancă, cu geaca descheiată.

Trecerea de la mediul ăla propice vieţii înapoi la iarna de afară n-are cum să nu te ia pe nepregătite. Cum poţi să te pregăteşti pentru a îndura frig şi vânt? Nu ai decât să rezişti şi să aştepţi maşina de la RATB să apară mai repede, ca să te ducă un pic mai aproape de casă. Te gândeşti numai la frig. Sunt şi alţi oameni în staţie, toţi aşteaptă ultima maşină din seara asta. Animalele sălbatice nu stau în frig, dacă nu sunt adaptate la temperaturile astea scăzute, iar oamenii nu sunt nicidecât adaptaţi pentru aşa ceva. Primii oameni erau nomazi, se plimbau după cum era vremea şi după ce găseau de mâncare. Normal că a fi mereu într-un mediu plăcut şi a avea mereu mâncare, deşi erai în mişcare, a dat naştere mitului Paradisului.

Omul îndură greutăţile elementelor pentru că s-a oprit. Era mai comod să-şi facă adăpost şi haine groase, decât să meargă în continuare. Ne-am civilizat, pentru că am vrut să fim mai comozi, să stăm şi să muncim. Muncim ca să fim comozi. Un bătrân tuşeşte în spatele meu, de parcă vrea să-mi spună că "Asta e!". Stai aici şi îngheţi, alături de alţi oameni, urmaşi ai comozilor care s-au oprit de demult şi au renunţat la Paradis, pentru ce?

Ajungi acasă la căldură şi te bagi în pat, dar nu înainte de a mai vedea ce mai e pe Net; mai vorbeşti cu oameni pe care îi cunoşti sau nu, de prin toată lumea; vezi ce mai e la televizor întins în pat, cu o farfurie de mâncare încălzită la cuptorul cu microunde; pui telefonul mobil la încărcat şi ştii că te va trezi de dimineaţă la ora 7 si 20, ca să pleci la muncă; înainte să adormi, te speli pe dinţi ca să îţi miroasă gura plăcut, după ce ai mâncat atât de bine... Cine naiba are nevoie de Paradis?

Club Review: Atelierul de Productie

Metroul de la Timpuri Noi te lasă undeva care te face să crezi că mereu eşti în spate, şi trebuie să ajungi în faţă. Şi în faţă mergi spre direcţia Mihai Bravu. În timp ce în gând încerci să îţi povesteşti ce se întâmplă, ca să ştii mai apoi ce să zici, te dai pe un gheţuş pe care îl întâlneşti pe drumul ăsta şi nici nu îţi dai seama că ai ajuns la Atelierul de Producţie. Începutul trip-ului parcă îl ai la sfârşitul lui, de fapt.

    Când îţi aminteşti.

Desenele ciudate de pe pereţi, care de fapt nu sunt aşa de ciudate, îţi dau impresia că o să vezi ceva mai special înăuntru, în timp ce urci scara în spirală. O proiecţie de desene ciudate şi scurte are loc momentan; nu ştii încă ce să înţelegi din ce vezi. S-a terminat până te prinzi şi tu. Nişte muzică începe să îţi ocupe din ce în ce mai multe locuri între gânduri, până când ajungi să îţi fie greu să te concentrezi la altceva. Pare a fi de pe alte meleaguri.

  Minus by Local Records

De aici pleci în iarnă. Acum mergi spre Mihai Bravu, să iei metroul. Gândurile tale sunt agitate, după ce-ai tras în tine de acolo şi chiar şi când ai ieşit. Mersul tău e pus pe automat... până când... îţi dai seama că mergi pe o stradă complet pustie. Maşini abia trec din când în când, dar toate par că se grăbesc să ajungă acasă, la adăpost. O singură persoană îţi taie calea. Părea de la distanţă să se întoarcă din dreptul unei maşini de poliţie care mergea încet pe marginea şoselei. Când se apropie ai ocazia scurtă de a-i privi chipul. Are trăsături de ţigancă la vreo 30 de ani, care i-au fost grei până acum. Când privirile vi se întâlnesc, îţi zâmbeşte parşiv şi vezi că n-are decât un dinte în gură. Nu părea să-i pese că e o vreme canceroasă la ora aia. Apoi iar e pustiu în faţa ta. E o parte a Bucureştiului pe care n-ai mers-o niciodată pe jos. Nu vezi nici un semn familiar sau vreun indicator al poziţiei tale faţă de vreun reper cunoscut.

restul în partea a doua...

Complicat

A început să ningă.
   Dintr-o dată se complică toată treaba.

Văd pe geam cum s-a pus un strat mic de apă cristalizată pe case şi pe maşini. 
   În lume totul părea simplu şi, deşi trebuia să mă aştept să se întâmple şi asta cândva curând, m-a luat pe nepregătite.

Am auzit de la cineva că zăpada nu e de fapt albă, cum pare. 
   Mă îngrijorez că poate n-o să mă descurc prea bine cu situaţia asta, deşi o să încerc.

Oricum, albeaţa asta va face ca temperaturile să se stabilizeze, cred. 
   Poate dacă nu o să trec de unul singur prin tot ce va urma, n-aş avea de ce să mă îngrijorez.

Ieri am vrut să îmi iau mânuşi, dar m-am gândit că nu e încă vremea lor; m-am răzgândit când am ieşit din casă. 
   Şi o să trebuiască să folosesc mânuşi pe toată perioada care urmează. 

După cum pare, nu va fi încă haos de la vreme. 
   Dar va fi haos din alte motive.

Cine ştie ce va urma? 
   Cine ştie ce va urma?