Caught in between

     There's something wrong with my heart. It used to be that I would follow and pursue a certain feeling that is only properly felt with it. It's pretty hard to describe it in simple words, but they are what help us send out our message to others. It used to be that whenever I'd have this feeling in my heart, I would suddenly be reminded that I'm alive and that life's something amazing. No matter what thoughts I had at that moment, they would bring me both joy and sorrow, a mixed emotion deriving from them and coming straight from my heart, as if all the vibrations of the world would surge through me like some kind of energy, boundless energy.
     I used to have this feeling catch me unprepared and off guard often times as a kid. Whether it came from watching a great movie that would turn up to have a sad ending or simply listening to some music and a specific tune would come up and simply reach into that hidden place within the heart, creating water into my eyes and an incredible amount of emotions to go with the package, so that I would just bask in them. But that's just naming a couple of the things that gave me that feeling. Because..
     There's something wrong with my heart. I'm not a kid anymore. I'm not old either. My mind thinks I'm timeless, while my body makes me think otherwise. My heart is filled with silence. I'm usually thinking it means there's something wrong with it. But am I really listening to it?
     Nowadays, everybody seems to be showing the signs of silence within their hearts, one way or another. I see people using their great minds to conquer and enjoy life but only with their minds. People who listen to their bodies' needs and desires, who would do anything for a fuck or a burger. The only time they stop to think about their heart is when there's something wrong with it. And yet, it seems to me that no one can understand the heart through thinking. It just feels like the heart is always left out from our lives, like irony's playing one hell of a trick against us, since you actually need a heart to be alive. More and more each day, though, our minds are constantly finding ways to cut the heart out of all of us, creating technologies that can replace it with battery-operated machinery or by making everyone stay indoors and communicate through wires, making us feel like wooden dolls that need them to become alive and relate with each other.
     There's something wrong with my heart. But words just twist and bend my message, like sunglasses do with the light that hits your face. My words say that my heart has something wrong with it, but it's not what you most likely first thought about. As each day passes, more and more I let my heart get caught in between my mind and my body. It's because of that feeling, which is felt both emotionally and physically at the same time. Makes you feel like you're yourself caught in between reason and animal instinct. But this means that you're experiencing something from a point of view that's not of the mind, nor of the body. So now comes the last and most important question:

     If I can feel something and simply let it hit me like a wave and carry me away with it, but not through my mind and neither through my body, then aren't we wrong to consider that life is just what our minds and bodies say it is?

Bine ai venit, David

Nu aveam de ce să mă îngrijorez, pentru că nimeni în jurul meu nu părea să fie agitat. De fapt, alte griji erau deja puse în față, unele mai superficiale, altele mai profunde. Griji pentru cadouri care trebuiau returnate pentru că proaspeții părinți primiseră deja obiectul respectiv, griji pentru faptul că bebelușul avea o anume grupă sanguină, griji pentru educația pe care o va primi și pentru anturajul în care va trebui să crească, să se dezvolte și să devină.. cineva.

Mi-era foame, mă cam secaseră toate non-sensurile pe care le-am auzit pe drumul până la spital, dar am uitat de toate astea când l-am văzut. Momentul în care toate s-au disipat a fost cât se poate de clar. Nu mai aveam gânduri, nu mai aveam griji, nu mai simțeam nimic decât o căldură distribuită în mod egal în tot corpul, de parcă tocmai îmi luase foc sângele în vene. Am stat cu capul aproape lipit de geamul prin care mă uitam, hipnotizat de un prunc care abia se născuse. Dormea pe spate, cu picioarele crăcănate.

N-o mai văzusem pe noua mămică în starea asta niciodată. I se citeau pe față atât de multe sentimente, toate în același timp, încât mi-a făcut inima să urce până în gât și sa simt că tocmai avusese loc ceva minunat. Acum nu mai era soră, fiică, femeie gravidă. Era mămică. Avea un zâmbet atât de pur și frumos...

Un simplu unchi ca mine nu poate să facă mare lucru, decât să fie fericit. Și pe dinăuntru chiar să plângă de fericire.

Bine ai venit, David...

Tu blog ornatu blog

Ai geast uanted tu sei zet aim caming beac.

Shiiiiiiiii!

Unde pleci?

- Unde pleci?
- Din viața ta.


N-a fost decât o despărțire pe net. Nici măcar n-a fost prima oară când s-a întâmplat asta. Rămâne doar o singură întrebare:

Cine o să se țină de cuvânt?

Hmm Hmm

Neutru

Sunt neutru. Mă retrag din orice posibilitate, pentru că a devenit o obișnuință pentru mine să îmi sabotez viața. Atunci când se poate, când e totul sigur și pregătit cu mult timp înainte, mă prefac că-mi pasă. Îmi depășesc barierele și limitările, pentru că sunt și eu om și îmi place să mă avânt în a face ceva plăcut, mai ales dacă totul decurge în siguranță. Totuși, văd că nimeni nu face asta pentru mine, nu am simțit niciodată o reciprocitate care să se apropie de nivelul la care mă dedic eu, atunci când vreau. De aceea mă retrag în neutralitatea mea. De aceea nu prea îmi pasă. Pare complicat și inutil, știu. Dar mie îmi place să fiu complicat, să nu fac parte din ceea ce e cotidian, obișnuit, plictisitor. Sunt neutru, pentru că sunt cel mai greu de convins, cel mai greu de înțeles și cel mai greu de impresionat.


Ar fi prea ușor altfel.

Parfum

Sunt unele fețe pe care le recunosc în metrou, ale oamenilor care merg zilnic spre muncă, la fel ca mine. Fără nume și fără identitate pentru că nimeni nu face cunoștință cu nimeni. Corpul meu stă pe un scaun, tolănit, dar mintea este parțial absentă, scufundată în muzica pe care o ascult. Deodată, mirosul parfumului ei îmi distruge armonia. Ochii se trezesc din amorțeală și încep să caute printre statuile vii din jurul meu. Era o ea, alături de al ei.

Pentru mine, parfumul a fost mereu aliatul care îmi șoptea mici minciuni pe care le credeam cu toată ființa.
   
     - Nu mai există un zid... sau poate e doar o mică bordură, hai... îmi spunea, făcându-mi semn să mă apropii.


Parfumul e un aliat, dar nu mereu unul sincer.

Inca invat

Greșeli.

A spune că înveți din ele e prea simplu. Prea optimist.

Într-un final, rămâi cu lecția învățată, dar numai tu știi cum a fost până ai trecut peste. Uneori primești o a doua șansă când nu îți imaginezi așa ceva. Alteori nu înțelegi de ce ți se neagă chiar și prima șansă. Heh.

Încă o melodie care devine importantă, pentru că îți aduce aminte de o greșeală de-a ta.

Îmi pare rău pentru ce am spus, dar tot o să mă mut.