Să râzi ca simplu prieten nu a fost niciodată mai greu. De fapt nici nu cred că m-am mai chinuit să mă prefac. Drumul liber se întinde ca un traseu de rollercoaster în faţa noastră şi urcuşurile, coborârile şi curbele te minunează, dar nu eşti niciodată sigur dacă e de la tine sau de la celălalt.
Tu poţi să te îmbeţi, dar dacă te-a îmbătat celălalt?
Eşti ca într-o aventură şi joci rolul călăreţului care vine în ultima clipă şi salvează situaţia. Numai că nu ştii dacă eşti lucid sau dacă nu te-a vrăjit spiritul celuilalt, pentru că de data asta îţi place să ajuţi. Oameni noi, oportunităţi noi, vise noi şi magice. Totul datorită cuiva, care te face să fii gelos pentru că nu mereu e atent numai la tine.
Şi apoi, la sfârşitul aventurii, te simţi magic, ca şi îmbrăţişat de doar o simplă atingere pe obraz.
În final, totul revine la normal.
30 decembrie 2009
29 decembrie 2009
Gălăgie
Visul cu gălăgie este cel mai groaznic coşmar posibil. Eşti doar un punct care vede şi aude tot, iar în jurul tău se aude o gălăgie constantă şi diabolică. Vezi oameni cu feţele încruntate care ţipă la tine sau unii la alţii. Auzi lucruri care nici nu ar trebui să facă zgomot. Cum ar fi o gogoaşă care stă pe masă, dar care scoate un sunet infernal de care nu ai cum să scapi. Şi masa are un zumzet piuit şi ţi se pare că îţi toacă încet toate celulele care receptează sunetul, deşi nu ai nici o celulă, pentru că nu eşti nimic.
Când te trezeşti, totul e acoperit de linişte şi pace. Încă ţi-e frică, dar ai scăpat.
Paşte Fericit!
Se apropie sărbătorile şi mă simt din ce în ce mai ciudat. Nimeni nu a făcut ouă roşii. N-am mai văzut decât carne de porc, de vită, dar carne de... miei pula!
28 decembrie 2009
Life of Pedro
Part 2
It seemed like he had no choice, but this solution was his idea from the beginning. Feeding was an option for Pedro. The babies didn't even have teeth yet. Without a woman to nurse their hungry mouths, there was only one possible way to feed them.
He remembered that time when he was very young and he'd tried to feed the doll-girl. That event shook him up, because he was feeling shame but what was dazzling to him was the question.
- Why do I feel ashamed?
It was now that he realized the truth. It was nothing to be ashamed of.
- Even scientists agreed, he remembered. Or at least that was the thing he memorized from the documentary he once saw at TV.
It seemed like he had no choice, but this solution was his idea from the beginning. Feeding was an option for Pedro. The babies didn't even have teeth yet. Without a woman to nurse their hungry mouths, there was only one possible way to feed them.
He remembered that time when he was very young and he'd tried to feed the doll-girl. That event shook him up, because he was feeling shame but what was dazzling to him was the question.
- Why do I feel ashamed?
It was now that he realized the truth. It was nothing to be ashamed of.
- Even scientists agreed, he remembered. Or at least that was the thing he memorized from the documentary he once saw at TV.
Life of Pedro
Part 1
His greatest pleasure of them all was the mental torture he was putting himself through every time he was doing it. Sex was only physical before that, while now his mind was having sex as well. It's the best thing that had happened to him ever. Humankind had fulfilled his dreams and desires by dieing.
All that remained of humanity was Pedro and two babies. Not a pretty picture. For Pedro, chance had finally died and, as any man who sees himself cornered by certainty, he thought of the most important thing he could do for himself and for the babies. Feeding.
His greatest pleasure of them all was the mental torture he was putting himself through every time he was doing it. Sex was only physical before that, while now his mind was having sex as well. It's the best thing that had happened to him ever. Humankind had fulfilled his dreams and desires by dieing.
All that remained of humanity was Pedro and two babies. Not a pretty picture. For Pedro, chance had finally died and, as any man who sees himself cornered by certainty, he thought of the most important thing he could do for himself and for the babies. Feeding.
27 decembrie 2009
Leftside Wobble
"What we've got here is... failure to communicate. Some men you just can't reach. So you get what we had here last week, which is the way he wants it... well, he gets it. I don't like it any more than you men."
Search for him, for his music, spread his name everywhere, make him notice the fact that he's been noticed. If he gets real big we might see him one day on a concert stage in our vicinity. Music is the drug and this guy is my personal dealer. I'm gonna make myself a T-shirt with his name and a link to his http://soundcloud.com/ page, because that's how much I like what he's doing. My blood goes into a leftside wobble, deep into my chest, whenever this music reaches my ears.
26 decembrie 2009
Feghet
No, io ştâu câ ţi lene sâ şiteşti când si scriie corept, dar a sâ ti văz şitind aista.
Primulos, si disfaşi plicurul. Apăi unbli prin sămânţă di parcă-i ave greble-n loc di mâni. Sicundo, disfaşi u ţigarî şî înbraşi sămânţili în tătunul dân ţigarî pân si-aşeză dămpreună. Tripatru, făş ăn filtăr şî-l pui pi locu lui. Făiţa si pună păstă siminţili aşăzate cu tătun şî cu ză filtăr la capât şî apoi si răstarnă canţânutu-n făiţă. Faiţa i tăcmai bunî dă rulat aşă că să faşi cornent cu căpac dă filtăr şî sugrămată-n altălalt capat al cornentului cară si faşî.
Apoiolos, ăduci cornentul aista, cari să nămeşte joiind, la bucă să-l fămezi ca pă ţigarî.
Primulos, si disfaşi plicurul. Apăi unbli prin sămânţă di parcă-i ave greble-n loc di mâni. Sicundo, disfaşi u ţigarî şî înbraşi sămânţili în tătunul dân ţigarî pân si-aşeză dămpreună. Tripatru, făş ăn filtăr şî-l pui pi locu lui. Făiţa si pună păstă siminţili aşăzate cu tătun şî cu ză filtăr la capât şî apoi si răstarnă canţânutu-n făiţă. Faiţa i tăcmai bunî dă rulat aşă că să faşi cornent cu căpac dă filtăr şî sugrămată-n altălalt capat al cornentului cară si faşî.
Apoiolos, ăduci cornentul aista, cari să nămeşte joiind, la bucă să-l fămezi ca pă ţigarî.
25 decembrie 2009
24 decembrie 2009
Senzatie...
Te loveşte direct în străfundul minţii. Nişte cuvinte spuse la supărare îţi dezvăluie atât de multe şi începi să vezi ramificaţii în toată existenţa ta, încât rămâi fără... cuvinte.
Mai întâi te gândeşti să pleci. Aşa că te ridici şi îţi mişti cadavrul departe de locul unde totul a devenit clar. Suspiciunile şi gândurile cele mai negre te trag în jos şi te ţin de picioare, dar te mişti. S-a vorbit despre orice, numai despre adevăr nu. Tot ceea ce s-a zis a fost suficient, însă, pentru că au fost necesare doar două cuvinte, pe care le prinzi dintr-un discurs grăbit. Certurile au ceva bun în ele, pentru că te fac să fii mai atent, mai lucid. Şi apoi, după ce eşti pregătit, te doboară.
Nişte cuvinte spuse la supărare îţi arată omul în adevăratul sens al cuvântului.
Cea mai neagră şi mai urâtă energie m-a atacat acum. Ce pula mea fac? Nu există scăpare, pentru că totul este în mintea mea, în mine, în tot ceea ce mă reprezintă. Am devenit imaterial, un demon. Începe durerea.
E intensă şi chinuitoare, aproape ca o tortură. Bariera psihicului este distrusă şi începi să te simţi rău fizic. Te doare gâtul şi pieptul ca şi cum durerea o aveai de când te-ai născut. Şi apoi te gândeşti că e chiar aşa, de când te-ai născut, numai că minciunile şi prefacerile te-au ţinut anesteziat. Involuntar, voluntar, suspini şi simţi cum ochii devin din ce în ce mai umezi, până când nu mai vezi clar. Nu clipeşti, nu te ştergi.
Totul pare a fi o glumă proastă, un coşmar, un joc pe l-ai jucat încă de la început şi acum că s-a terminat, eşti tâmp. Eşti un străin printre străini. Eşti singur.
Nişte cuvinte spuse la supărare... te-au posedat.
Mai întâi te gândeşti să pleci. Aşa că te ridici şi îţi mişti cadavrul departe de locul unde totul a devenit clar. Suspiciunile şi gândurile cele mai negre te trag în jos şi te ţin de picioare, dar te mişti. S-a vorbit despre orice, numai despre adevăr nu. Tot ceea ce s-a zis a fost suficient, însă, pentru că au fost necesare doar două cuvinte, pe care le prinzi dintr-un discurs grăbit. Certurile au ceva bun în ele, pentru că te fac să fii mai atent, mai lucid. Şi apoi, după ce eşti pregătit, te doboară.
Nişte cuvinte spuse la supărare îţi arată omul în adevăratul sens al cuvântului.
Cea mai neagră şi mai urâtă energie m-a atacat acum. Ce pula mea fac? Nu există scăpare, pentru că totul este în mintea mea, în mine, în tot ceea ce mă reprezintă. Am devenit imaterial, un demon. Începe durerea.
E intensă şi chinuitoare, aproape ca o tortură. Bariera psihicului este distrusă şi începi să te simţi rău fizic. Te doare gâtul şi pieptul ca şi cum durerea o aveai de când te-ai născut. Şi apoi te gândeşti că e chiar aşa, de când te-ai născut, numai că minciunile şi prefacerile te-au ţinut anesteziat. Involuntar, voluntar, suspini şi simţi cum ochii devin din ce în ce mai umezi, până când nu mai vezi clar. Nu clipeşti, nu te ştergi.
Totul pare a fi o glumă proastă, un coşmar, un joc pe l-ai jucat încă de la început şi acum că s-a terminat, eşti tâmp. Eşti un străin printre străini. Eşti singur.
Nişte cuvinte spuse la supărare... te-au posedat.
23 decembrie 2009
21 decembrie 2009
Strănutatul îţi închide toţi ochii... 2
Eram azi deasupra veceului şi trăgeam la ţintă ca deobicei. Jetul pe care-l lăsam liber în veceu era provocat de consumul de bere, care mă mai trimisese mai devreme tot aici. Aproape mereu când sunt faţă în faţă cu jetul ăsta îmi aduc aminte de profesorul de desen din generală.
- Cu cât culoarea urinei este mai roşiatică, cu atât corpul vostru este mai bolnav.
Nimeni nu a zis nimic, pentru că profesorul tocmai spusese asta din senin, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare.
În timp ce mă gândeam la ceea ce ne zisese profesorul atunci şi mai şi analizam culoarea jetului pentru a stabili dacă nuanţa sa este normal de galbenă, s-a produs dezastrul: mi-a venit să strănut şi totul s-a terminat brusc. Am închis ochii, m-am zdruncinat bine, dar se pare că am închis şi alte orificii care ar putea fi numite ochi. De exemplu şarpele cu un ochi.
Jetul s-a stins într-un bici lichid şi după ce mi-am deschis ochii, am răsuflat uşurat.
20 decembrie 2009
Lopată
A venit iarna. Se apropie Crăciunul și Anul Nou. Nimeni nu mai are bani de cheltuit, mai ales pe distracții.
Trezit de dimineață, cu noaptea în cap la ora 10, merg să mă tund, la frizeria unde e Florian Țiganul, frizerul preferat al unui alt purtător de nume al plantelor frumoase, dar mă tund la o domnișoară. Nu mai știu, dar cred că până acum n-am mai întâlnit o frizeriță mai amabilă, motiv pentru care las 5 lei pe nevăzute într-un buzunar.
Treaba pe care o am pare simplă, mai ales acum după ce sunt tuns și mă simt bine. Două lopeți și de restul anti-gel. Bricostore mai întâi, e o mică aglomerație, dar nu se simte agitație și pare chiar intim să te plimbi printre raioane cu restul oamenilor. Trecem la Cora, dar nici aici nu vedem urmă de lopeți.
Cartierul 23 august, plin de service-uri auto și depozite de materiale de construcții. Dacă nu suntem atenți, or să ajungă să fie mai multe firme decât case aici. Turul cartierului se face rapid și ultima oprire e străjuită de doi lei deghizați în câini. Lei jucăuși.
Direcția nouă: Selgros Pantelimon. Panica de cumpărături la un loc cu restul lumii, după cum se pare aici, mă grăbește și nu am decât să ies și de-aici. Singurul mod de a ieși era pe la casele de marcat și eu zbor pe lângă una ca și cum pierdeam autobuzul. Deja, cu noua tunsoare, frigul parcă se simțea din ce în ce mai puțin.
Oborul este un loc fascinant. În primul rând, locul meu de parcare este exact la intrarea în târg. În al doilea rând, toate acoperișurile improvizate ale barăcilor sunt cu aproape un cap mai jos decât mine, deci plimbarea mea scurtă printre tarabe îmi impregnează o temporară panică de a nu fi drept.
- Ce să faci cu aia, să te întorci la mine cu ea ruptă? Ia de-aici din aluminiu sau din fier, cum trebuie să fie o lopată.
Aluminiul, se pare, este foarte scump: "60 de lei, dar e 70 la alții."
- Bine atunci, să fie în continuare.
În ultimul rând, Oborul este plin de voci. Mai plin ca tot ce am văzut până acum. O voce spune alteia că tramvaiele nu mai merg pe-aici. Eu am mers de la semafor până la târg în spatele unui tramvai. Și când am ieșit, tramvaiul venea iar din spate.
Adevărata panică nu începe decât atunci când intri în pas lent la Kaufland și ajungi să fugi spre ieșire și constați că nu ai pe unde. Sunt prins într-o capcană a nesătulilor. Cozile de oameni și cărucioare sunt ca niște rădăcini de copaci, care s-au extins peste tot și nu poți să treci decât dacă îi deranjezi pe codași. Unii chiar au pe față expresia celebră de parcă ar zice ca pe vremuri: "Pe aici nu se trece!". Oprit și panicat, soluția îmi vine când mă gândesc la vomă. Tot ce bagi în gură, iese tot pe gură. Așa că ieșirea este de fapt intrarea, iar navigatul printre raioane, după paravane și pereți care despart începutul de restul magazinului, mă aduce iar la zăpadă.
Zăpada asta e ciudată. Plăcută văzului, urâtă de celelalte simțuri. Zăpada mă face să mă gândesc la legile universului, pentru că îmi arată cum stau lucrurile. Zăpada nu vrea să fie lopătată, nu va fi lopătată.
Mereu am fost un pic confuz în zona Ghica, așa că merg după amintiri și le văd înaintea mea ca pe niște pași care trebuie făcuți pentru a scăpa cu bine. Mă enervează parbrizul, este murdar și mă murdărește și pe mine.
Niciodată n-am auzit muzica de la radio ca acum. Cel mai surprinzător că volumul dat spre maxim îmbunătățește chiar și melodiile care altfel te-ar enerva. Cum ar fi orice de la Bon Jovi. Parcarea în Carrefour este plină, rău. Unele locuri sunt blocate de munțișori de zăpadă jegoasă, dar locul meu este perfect pentru că-mi permite să las un pic mașina în stradă și tot să fie loc destul ca să treacă altele.
Cel mai ciudat este că, în mintea mea, șansele de a mai găsi ceea ce caut par să fie la fel ca și la început. Adică mari și foarte probabile. Surprinzător, situația în magazin este aproape bună. Parcarea era ca un purgatoriu, care m-a împins în ceea ce părea a fi o altă capcană. Drumul înapoi spre mașină este chiar liniștit, mai ales că sunt conștient de alunecușul format din asfalt, zăpadă topită și talpa de cauciuc a bocancilor.
Praktiker și Metro. Voluntari. Parcare cu care sunt familiarizat și puțină lume. Puține mașini. Printre raioane abia dacă vezi vreo persoană fizică. Suntem intruși într-o lume a facturilor și a declarațiilor. Deși este una dintre cele mai vechi, Praktiker are cea mai ciudată organizare a mărfurilor. Ieșirea mă face pentru prima oară să mă simt un pic dezamăgit. Aș fi vrut să cumpăr orice, dar n-avea rost. Metro e ceea ce a fost mereu: un loc unde intri cu card. Cam la fel ca și cu aluminiul din Obor, Metro este prea fandosit pentru binele meu.
Drumul cel mai frumos din tot Bucureștiul vizitat de mine în acea dimineață a devenit Centura. Liber și fără orice semn de zăpadă pe asfalt. Parbrizul mă enervează, mă murdărește și pe mine cu murdăria lui.
Din loc în loc, ochii mei scanează orice obiect în orice vitrină a oricărui magazin pe lângă care trec în viteză. Parchez. Sunt acasă. Mă gândesc deja să-mi iau lopată diseară, cu unii dintre tovarăși. Unii, pentru că alții sunt ori plecați, ori... plecați în pula mea de cetățeni.
Trezit de dimineață, cu noaptea în cap la ora 10, merg să mă tund, la frizeria unde e Florian Țiganul, frizerul preferat al unui alt purtător de nume al plantelor frumoase, dar mă tund la o domnișoară. Nu mai știu, dar cred că până acum n-am mai întâlnit o frizeriță mai amabilă, motiv pentru care las 5 lei pe nevăzute într-un buzunar.
Treaba pe care o am pare simplă, mai ales acum după ce sunt tuns și mă simt bine. Două lopeți și de restul anti-gel. Bricostore mai întâi, e o mică aglomerație, dar nu se simte agitație și pare chiar intim să te plimbi printre raioane cu restul oamenilor. Trecem la Cora, dar nici aici nu vedem urmă de lopeți.
Cartierul 23 august, plin de service-uri auto și depozite de materiale de construcții. Dacă nu suntem atenți, or să ajungă să fie mai multe firme decât case aici. Turul cartierului se face rapid și ultima oprire e străjuită de doi lei deghizați în câini. Lei jucăuși.
Direcția nouă: Selgros Pantelimon. Panica de cumpărături la un loc cu restul lumii, după cum se pare aici, mă grăbește și nu am decât să ies și de-aici. Singurul mod de a ieși era pe la casele de marcat și eu zbor pe lângă una ca și cum pierdeam autobuzul. Deja, cu noua tunsoare, frigul parcă se simțea din ce în ce mai puțin.
Oborul este un loc fascinant. În primul rând, locul meu de parcare este exact la intrarea în târg. În al doilea rând, toate acoperișurile improvizate ale barăcilor sunt cu aproape un cap mai jos decât mine, deci plimbarea mea scurtă printre tarabe îmi impregnează o temporară panică de a nu fi drept.
- Ce să faci cu aia, să te întorci la mine cu ea ruptă? Ia de-aici din aluminiu sau din fier, cum trebuie să fie o lopată.
Aluminiul, se pare, este foarte scump: "60 de lei, dar e 70 la alții."
- Bine atunci, să fie în continuare.
În ultimul rând, Oborul este plin de voci. Mai plin ca tot ce am văzut până acum. O voce spune alteia că tramvaiele nu mai merg pe-aici. Eu am mers de la semafor până la târg în spatele unui tramvai. Și când am ieșit, tramvaiul venea iar din spate.
Adevărata panică nu începe decât atunci când intri în pas lent la Kaufland și ajungi să fugi spre ieșire și constați că nu ai pe unde. Sunt prins într-o capcană a nesătulilor. Cozile de oameni și cărucioare sunt ca niște rădăcini de copaci, care s-au extins peste tot și nu poți să treci decât dacă îi deranjezi pe codași. Unii chiar au pe față expresia celebră de parcă ar zice ca pe vremuri: "Pe aici nu se trece!". Oprit și panicat, soluția îmi vine când mă gândesc la vomă. Tot ce bagi în gură, iese tot pe gură. Așa că ieșirea este de fapt intrarea, iar navigatul printre raioane, după paravane și pereți care despart începutul de restul magazinului, mă aduce iar la zăpadă.
Zăpada asta e ciudată. Plăcută văzului, urâtă de celelalte simțuri. Zăpada mă face să mă gândesc la legile universului, pentru că îmi arată cum stau lucrurile. Zăpada nu vrea să fie lopătată, nu va fi lopătată.
Mereu am fost un pic confuz în zona Ghica, așa că merg după amintiri și le văd înaintea mea ca pe niște pași care trebuie făcuți pentru a scăpa cu bine. Mă enervează parbrizul, este murdar și mă murdărește și pe mine.
Niciodată n-am auzit muzica de la radio ca acum. Cel mai surprinzător că volumul dat spre maxim îmbunătățește chiar și melodiile care altfel te-ar enerva. Cum ar fi orice de la Bon Jovi. Parcarea în Carrefour este plină, rău. Unele locuri sunt blocate de munțișori de zăpadă jegoasă, dar locul meu este perfect pentru că-mi permite să las un pic mașina în stradă și tot să fie loc destul ca să treacă altele.
Cel mai ciudat este că, în mintea mea, șansele de a mai găsi ceea ce caut par să fie la fel ca și la început. Adică mari și foarte probabile. Surprinzător, situația în magazin este aproape bună. Parcarea era ca un purgatoriu, care m-a împins în ceea ce părea a fi o altă capcană. Drumul înapoi spre mașină este chiar liniștit, mai ales că sunt conștient de alunecușul format din asfalt, zăpadă topită și talpa de cauciuc a bocancilor.
Praktiker și Metro. Voluntari. Parcare cu care sunt familiarizat și puțină lume. Puține mașini. Printre raioane abia dacă vezi vreo persoană fizică. Suntem intruși într-o lume a facturilor și a declarațiilor. Deși este una dintre cele mai vechi, Praktiker are cea mai ciudată organizare a mărfurilor. Ieșirea mă face pentru prima oară să mă simt un pic dezamăgit. Aș fi vrut să cumpăr orice, dar n-avea rost. Metro e ceea ce a fost mereu: un loc unde intri cu card. Cam la fel ca și cu aluminiul din Obor, Metro este prea fandosit pentru binele meu.
Drumul cel mai frumos din tot Bucureștiul vizitat de mine în acea dimineață a devenit Centura. Liber și fără orice semn de zăpadă pe asfalt. Parbrizul mă enervează, mă murdărește și pe mine cu murdăria lui.
Din loc în loc, ochii mei scanează orice obiect în orice vitrină a oricărui magazin pe lângă care trec în viteză. Parchez. Sunt acasă. Mă gândesc deja să-mi iau lopată diseară, cu unii dintre tovarăși. Unii, pentru că alții sunt ori plecați, ori... plecați în pula mea de cetățeni.
19 decembrie 2009
Senzație
Mai întâi a fost o apropiere, la care am fost atent, dar nu mi s-a părut nimic important. Apoi ne-am cam apropiat bine și parcă ceea ce vorbeam și făceam cu restul erau doar de fațadă, pentru că noi vorbeam între noi, prin atingeri, prin pozițiile corpului, cu picioarele încrucișate sau rezemați umăr în umăr. Apoi am fost despărțiți un pic, din cauză că s-au rearanjat oamenii prin pat, dar imediat cum s-a făcut loc, apropierea s-a întâmplat din nou. Eram ca și cum am fi fost așa de zeci de ani și totul mi se părea nou, dar natural. Unul lângă altul, auzeam șoapte nerostite, neauzite și vedeam legături nevăzute.
Râsul nostru era diferit de al celorlalți, păream că râdeam de bucurie, iar faptul că aveam ceva amuzant de văzut ne elibera, pentru că ne descătușam toate emoțiile prin râs. Nici un dacă. Totul este așa cum trebuie să fie, până la cele mai neimportante condiții.
Abia aștept, iar. Când?
Râsul nostru era diferit de al celorlalți, păream că râdeam de bucurie, iar faptul că aveam ceva amuzant de văzut ne elibera, pentru că ne descătușam toate emoțiile prin râs. Nici un dacă. Totul este așa cum trebuie să fie, până la cele mai neimportante condiții.
Abia aștept, iar. Când?
18 decembrie 2009
17 decembrie 2009
Hota e mai bună ca tine
Cine știe de teoria conform căreia hotele absorb numai aburii? În cazul meu, am aflat de teoria asta când făceam omletă și ieșea fum de la tigaie. Se pare că fumul nu este pe lista hotelor, deci faptul că dădusem drumul la hotă nu ar fi făcut nimic ca să îl înlăture.
Deci dacă hota are abilitatea să tragă doar aburi, înseamnă că noi cu nasurile noastre suntem în pierdere, pentru că tragem pe nas și pe gură mai mult fum decât toate hotele din lume. Asta mai înseamnă că hotele nu ar avea probleme nici cu dependențele care ne distrug nouă trupurile: din simplul fapt că o hotă nu trage nimic decât aburi, înseamnă că nu ar putea să se apuce de fumat, ca apoi să treacă la treburi mai serioase, cum e marijuana sau cocaina. Dacă ne mai gândim și că o hotă nu are nici vene prin care să curgă sânge, atunci nu ar putea nici să bage heroină sau ketamină.
Întrebarea e dacă noi avem de pierdut în fața hotelor sau dacă hotele ar trebui să fie toate sinucigașe pentru că nu pot avea plăcerea de a încerca aceste mici neplăceri la care cad pradă oamenii?
Deci dacă hota are abilitatea să tragă doar aburi, înseamnă că noi cu nasurile noastre suntem în pierdere, pentru că tragem pe nas și pe gură mai mult fum decât toate hotele din lume. Asta mai înseamnă că hotele nu ar avea probleme nici cu dependențele care ne distrug nouă trupurile: din simplul fapt că o hotă nu trage nimic decât aburi, înseamnă că nu ar putea să se apuce de fumat, ca apoi să treacă la treburi mai serioase, cum e marijuana sau cocaina. Dacă ne mai gândim și că o hotă nu are nici vene prin care să curgă sânge, atunci nu ar putea nici să bage heroină sau ketamină.
Întrebarea e dacă noi avem de pierdut în fața hotelor sau dacă hotele ar trebui să fie toate sinucigașe pentru că nu pot avea plăcerea de a încerca aceste mici neplăceri la care cad pradă oamenii?
Paranormal?
- Paranormal?
- Nu numai, dar te și comporți aiurea.
Cea mai tare replică de la un sketch românesc vechi. Nici nu mai știu la ce era. Niște moldoveni care prezentau știrile. Apoi au dispărut oamenii din scenă și nu s-a mai auzit nimic de ei. Cred că au pățit la fel ca și Mondenii, dar nu au mai avut puterea media de a-și reveni sau de a se orienta pe la alte grupuri. Nu știu sigur dacă nu erau Planeta Moldova, așa că nu garantez.
- Nu numai, dar te și comporți aiurea.
Cea mai tare replică de la un sketch românesc vechi. Nici nu mai știu la ce era. Niște moldoveni care prezentau știrile. Apoi au dispărut oamenii din scenă și nu s-a mai auzit nimic de ei. Cred că au pățit la fel ca și Mondenii, dar nu au mai avut puterea media de a-și reveni sau de a se orienta pe la alte grupuri. Nu știu sigur dacă nu erau Planeta Moldova, așa că nu garantez.
15 decembrie 2009
I'm your boogie man!
Free your mind, the boogie man is a good guy!
KC and the Sunshine Band - I'm your Boogie Man by Adiemme
KC and the Sunshine Band - I'm your Boogie Man by Adiemme
14 decembrie 2009
Ofuscare
Ce rost are să vorbești cu cineva pe care nu-l agreezi, mai ales într-un ton plăcut?
Ce rost are să te speli dacă animalele abia se spală când dau de apă sau plouă?
Ce rost are să te separi de regnul animal dacă și tu te caci și te piși pe tine la fel ca toate animalele?
Ce rost are să fii credincios dacă te gândești la zeul tău numai când ai nevoie de el?
Ce rost are să îți găsești un rost în viață dacă toți avem un singur rost în moarte?
Ce rost are să simți că trupul tău cu toate nevoile sale sunt nepotrivite și că spiritul tău se va elibera de ele?
Ce rost are să separi sufletul de trup?
Ce rost are să găsești răspunsurile vieții când ești bătrân dacă nu le-ai ținut minte de când erai tânăr?
Ce rost are să dai rost rostului?
Ce rost are să te speli dacă animalele abia se spală când dau de apă sau plouă?
Ce rost are să te separi de regnul animal dacă și tu te caci și te piși pe tine la fel ca toate animalele?
Ce rost are să fii credincios dacă te gândești la zeul tău numai când ai nevoie de el?
Ce rost are să îți găsești un rost în viață dacă toți avem un singur rost în moarte?
Ce rost are să simți că trupul tău cu toate nevoile sale sunt nepotrivite și că spiritul tău se va elibera de ele?
Ce rost are să separi sufletul de trup?
Ce rost are să găsești răspunsurile vieții când ești bătrân dacă nu le-ai ținut minte de când erai tânăr?
Ce rost are să dai rost rostului?
10 decembrie 2009
McDobre's
9 decembrie 2009
Tovarășe!
Toată lumea știe că oamenii se schimbă atunci când intră într-o relație.
E aproape normal, dacă te iei după normele comunității în care trăim.
Adevărul e că tovarășii sunt singurele persoane cu care poți să discuți despre orice și să îți accepte părerea.
Orice ar fi, mesajul tău este auzit, dacă persoanele cu care te simți tovarăș, în mod natural, îți răspund la păreri și te înțelegi cu ele.
Respect.
E aproape normal, dacă te iei după normele comunității în care trăim.
Adevărul e că tovarășii sunt singurele persoane cu care poți să discuți despre orice și să îți accepte părerea.
Orice ar fi, mesajul tău este auzit, dacă persoanele cu care te simți tovarăș, în mod natural, îți răspund la păreri și te înțelegi cu ele.
Respect.
7 decembrie 2009
Bă
Băsescu za de lanțuri de parcă învinge o Ană a lui Manole, folosită ca fundație bine și împatriciuită.
Minciuni
Comunicare. Cuvinte care exprimă gânduri. Idei.
Deodată, totul nu mai are sens, substanță. Ceea ce noi numim comunicare este atât de efemer și insignifiant, încât mă simt ca un mut. Se pare că ne mințim unii pe alții și ne amăgim chiar și pe noi înșiși până aproape ajungem să nu ne mai cunoaștem în oglindă. Cum am ajuns de la un început minim la acest stadiu obscur?
Deodată, totul nu mai are sens, substanță. Ceea ce noi numim comunicare este atât de efemer și insignifiant, încât mă simt ca un mut. Se pare că ne mințim unii pe alții și ne amăgim chiar și pe noi înșiși până aproape ajungem să nu ne mai cunoaștem în oglindă. Cum am ajuns de la un început minim la acest stadiu obscur?
6 decembrie 2009
Moș Niculaie
Moș Niculaie vine cu un nou președinte pentru România. O fi bine, o fi rău... dacă ar fi regula moșului, am merita ceea ce vom primi. Vă simteți bine?
5 decembrie 2009
Test
Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism Terorism
4 decembrie 2009
Ce vrei să faci când te faci mare?
Știu că sună amuzant, dar cât se poate de serios, răspunsul meu la această întrebare ar fi: Nimic. Sau măcar să mă strădui să nu fac nimic.
1 decembrie 2009
Trebuie tinuta minte
There's an old joke... two elderly women are at a Catskill mountain
resort, and one of 'em says, "Boy, the food at this place is really
terrible." The other one says, "Yeah, I know; and such small portions."
Well, that's essentially how I feel about life — full of loneliness,
and misery, and suffering, and unhappiness — and it's all over much too
quickly.
--Woody Allen
resort, and one of 'em says, "Boy, the food at this place is really
terrible." The other one says, "Yeah, I know; and such small portions."
Well, that's essentially how I feel about life — full of loneliness,
and misery, and suffering, and unhappiness — and it's all over much too
quickly.
--Woody Allen
Abonați-vă la:
Postări (Atom)